acum ceva timp am găsit o carte.

Pardon, ca să fie găsită, o carte trebuie să fie pierdută mai întâi. Această carte fusese de fapt aruncată, îndepărtată, înlăturată, lepădată. Deci...

acum ceva timp am luat de pe jos o carte.

Este o carte simplă, în limba română, publicată prin 1980, nimic deosebit, câteva fragmente din Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș.

Pe pagina 5, chiar înainte să înceapă textul, în creion, cu un scris pe care l-aș putea caracteriza ca "scris cu mâna stângă, când tu scrii cu dreapta", stau așa:

Egzamen

si 3 propoziti cu ionel

păi,

Ştiu că nu o să înţelegeţi...
...şi poate nici nu o să mă iertaţi...
Am ascultat şi apoi am download'at Foster the People - Pumped Up Kicks.
Da, mi-e ruşine, oleacă.
Ce m-a uimit este faptul că am găsit foarte multe versiuni ale fişierului la 320 kbps.
Eu deja mă învârt în alte sfere: am trecut de la cantitate la calitate. Da, chiar şi pentru câcaturi.
Ce este trist este că pentru alte formaţii, alte cântece, muuult mai bune decât F.t.P., nu găseşti fişiere la aşa bit rate, dacă ai norocul să găseşti free mp3's that is.

Şi atunci, mă gândesc:

Oare nu cumva este acesta semnul suprem de degradare a umanităţii?

oare aici s-a ajuns? putem coborî mai jos?

E trist, foarte trist...

Jurnalul unei răceli - Octombrie 2011

Sâmbătă, 08 Octombrie

tuse seacă, vâjâit în respiraţie

Duminică, 09 Octombrie

-

Luni, 10 Octombrie

durere în gât, rea, încăpăţânată, tuse foarte rară, productivă, cu durere în piept

Marţi, 11 Octombrie

tuse productivă, rară; durerea din gât a dispărut

Miercuri, 12 Octombrie

tuse mai mult uscată, înecăcioasă care cedează numai când "ceva" ce zgârie plăcut gâtul se rupe; frecvenţa 1,5-2 minute. 

Spre amiază a început să curgă şi nasul, apos. Rar.

în ultimul timp înregistrez nişte ştiri destul de bizare de la televizor. Toate aceste ştiri le pot grupa şi eticheta pentru că au acelaşi miros.

Să vă dau câteva exemple:

• cutărică vedetă de la Hollywood a purtat o rochie de-a lu' cutărică creatoare de modă româncă.
• revista de moda X a avut pe copertă pe cineva care purta un sutien proiectat de o româncă
• cutare cântăreaţă româncă a ajuns să cânte la un festival local din Marea Britanie 

..see where I'm going?

Toate ştirile astea eu le-aş numi ştiri de sat. Gen...

mă duc să iau apă de la fântănă şi mă întâlnesc cu tanti Geta.
Tanti Geta nu are altceva de făcut decât să sprijine gardul.
Şi tanti Geta, după ce mă întreabă politicos unde mă duc, deşi în mod evident a observat găleţile şi în mod şi mai evident fântâna este lângă casa ei, mă întreabă dacă cumva nu am auzit de icsuleasca.
Ce să aud de icsuleasca?
Păi să văd! icsuleasca a ajuns la oraş, unde...şi-a făcut treaba! Că deh, asta fac în general oamenii pregătiţi pentru o anumită profesie, profesează!

Da, ştiu ce vă gândiţi, credeţi că eu vreau să zic că aceaste ştiri sunt de fapt bârfe! Ei bine, nu.
Nu, nici pe departe (bârfa are oricum o doză de răutate şi de dosnicie*); sunt ştiri de sat. Un sat mic, în care nu se întâmplă nimic, în care şi faptul că ai mers în satul vecin e mare lucru, d-apoi să mai ajungi la oraş.

Acum ştiu iar ce gândiţi: care-i faza? care-i problema?

Problema e că România e o ţară, nu un sat.




*ştiu că dosnic e adjectiv aşa de felul lui, da io l-am substantivizat pornind de la
dosnică, dosnice s. f. femeie care practică sexul anal.
:)

Prima zi

la muncă după aproape două săptămâni de concediu.

Cea mai frecventă şi enervantă întrebare: cum te mai simţi?

Poate că sunt nesimţit şi adevărul este că lumea chiar este îngrijorată pentru mine - fie din politeţe (colegii), fie din interes profesional (şefu').

Pe de-o parte: merg, vorbesc, zâmbesc - deci sunt bine. Aşa că le mulţumesc de curiozitate şi îi asigur că totul este în regulă.

Pe de altă parte...am aflat că (în teorie cel puţin ) va trebui să urmez un tratament tot restul vieţii, că s-ar putea să nu mai am voie să îl păstrez pe Eric şi că în general sunt defect. Cum să mă simt ştiind toate astea? Ca un câcat, ev'dent. Dar nu poţi spune lumii asta, că nu-i frumos.

Pe cea de-a treia parte: nu sunt prima şi nici ultima persoană care are chestia asta şi nici pe departe în cea mai gravă formă. Într-un fel aş fi vrut să nu ştie nimeni de incident şi de urmări. Mie chiar mi se pare că medicii au exagerat când au prezentat atât de dramatic întreaga poză. Bitch, please! this ain't no Grey's Anatomy...  Mă simt excepţional de fabulos şi de Nătăfleţ! Sunt tot eu, acelaşi, neschimbat.

Unii se aşteptau să fiu mai bun, mai amabil - ca şi cum aş fi avut a life altering experience. Alţii să fi devenit mai precaut, mai grijuliu, mai paranoic - ca şi cum ajută la ceva. I-am dezamăgit pe toţi!

Altă chestie care mă enervează: toată lumea are cunoştinţe medicale avansate şi împrăştie în stânga şi în dreapta cu sfaturi şi păreri. Am trăit toată viaţa într-o societate de medici şi eu nu am ştiut!

Foarte puţini vorbesc din experienţă, şi până acum nici măcar la prima mână, şi aceştia uită că nu toată lumea reacţionează la fel la aceeaşi stimuli, dar majoritatea sunt de-a dreptul Mame Omizi. Ar trebui să fac o culegere de sfaturi de astea - my very own broscience. M-aş îmbogăţi! (sau măcar îngrăşa de la atâta râs)

Cei mai savuroşi sunt cei care se aşteaptă la simptome Hollywood-iene din partea mea, la crize teatrale şi la reveniri spectaculoase după un puf de Ventolin.

Din nefericire pentru ei, nu este deloc aşa. Este mult mai trist şi mai tăcut.

How Silly Got His Emo On

- a bildungsroman -

by Silly O'Idiot

'Twas a cloudy December day. A glorious day, the third day of cold - you remember the first two don't you?

Well, my dear All, the third day of sickness is supposed to be about dry cough & no mucus. It's supposed to be because what Silly woke up to that day was far from it: high temperature, chest pains, suffocation.

After having little to no sleep the previous night - all thanks to the constant cough which went through the lungs like sharp razors aaand impeding wheeze - Silly sure had found who to blame for his inability to focus and his zombie like senses: the bitchy witch Illness.

Our hero bravely summoned modern magik - coffee and kanelbullar, but could not eat anything.

Maybe an enchanted shower could wash away this cursed state?

Fortunately no, and giving up on his bravery Silly called the doctor for an appointment. How very responsible!

Unexpectedly, the strong spirit that Silly is didn't manage to get to the doctor.

After many fights with one's senses of just crumbling down to the floor and dying on the spot Silly called forth the practical and sane mind of one noble knight known to most of you by the name of ..Wag!

Months and years of constant roaming follow, around an apple sized world - or just ten minutes by taxi ride through the land of the City - and finally our heroes reached the end of their journey: the mighty Hospital

...or is it the end?

In the Hospital Silly is left alone for five days for through sufferance and dedication (to remain sane) our Chevalier must win the hand of one Lady Asthma - a really enchanting and delicate character.

In the real end, the end end, Silly got what it wasn't waiting or wished for: a fancy disposition when one breath could sweep it of its feet!

I guess it's what one deserves for..I don't really know what for, because it just came out of the blue, but meh.

How very emotional!

expediție pe amazon

Azi sunt trist. Pe la sfârșitul zilei am aflat că mi s-au refuzat cele 9 zile de concediu rămase pe anul ăsta. Avem voie doar 3. Că așa suntem noi, speciali, de câcat. Deja nici nu mai am chef de Sărbători...

Am făcut cumpărături pentru Crăciun pe Amazon. 10000 de cărți pentru mine (dacă nu eu, atunci cine?) și o carte pe care urma să o dau cadou altcuiva. Dintre toate pachetele, au ajuns toate în afară de cel cu cartea pe care urma să o dau cadou. Aste e, se pare că nu mi-e dat să fiu altruist.

Se pare că plasând o comandă pe Amazon le dai cumva voie să te spameze de 5 ori pe zi cu sugestii și oferte. Ca și cum deschizi un portal al idioțenei. Adică, în loc să-ți mulțumească pentru banii pe care li-i dai ei fac orice să devină antipatici și să te facă să îi urăști și eventual să juri că nu vei mai cumpăra niciodată de la ei.

Ah, în plus, toate ofertele și promoțiile pe care le trimit sunt cu reduceri și aranjamente la produsele deja comandate de parcă..ce? O să le mai cumpăr încă odată doar pentru că sunt mai ieftine deși le am? Sau ar trebui să mă zgârii pe ochi pentru că am ratat marea reducere? Zău așa ...

Deci să vă spun: comand 7 cărți. Șase pentru mine, una nu pentru mine. Asta se întâmplă joi. La finalizarea comenzii specific că vreau să le primesc în cât mai puține pachete posibil, și anume în număr de unu mă gândeam eu, fiin'că comandasem niște fițuici de 12-13 pagini, nu Biblia. În plus, toate cărțile sunt de la Amazon deci nici nu se pune vorba să se aștepte una pe alta de la diferiți distribuitori.Makes sense.

Vineri dimineața, la 10:30 primesc mail că a mea comandă a fost expediată. A mea comandă pe jumătate și oleacă pentru că acest prim pachet conținea doar 4 din cele 7 cărți. Buuuun, zic. Bine și așa, celelalte 3 sigur vin împreună.

Stau ce stau, pe la 13:30, în aceeași mirifică zi mai primesc un mail: comanda dumneavoastră a fost expediată. Ieeeeee! Eh, nu comanda mea ca era doar oleacă mai puțin de jumătate de comandă, dar e bine și așa. Greșit! Comanda mea de 2 cărți din cele 3 rămase din cele 7 comandate din care 4 expediate separat cu 3 ore în urmă a fost expediată acum. Futu-iiiiiii...
Bineee, bine zic. Asta e. Oricum mă bucur că au fost expediate așa rapid că ei estimaseră sosirea pachetelor peste 3 săptămâni de la plasarea comenzii și de-abia trecuse 1 zi.

De fapt nici nu trecuse ziua, pentru că doar peste vreo două ore, adică la 16:20...hopa mai sare un mail! Tot de la Amazon. Iaca minune zic. Mailul era să mă anunțe că ultima carte, cea de-a șaptea, care nu e pentru mine, a fost expediată. Singurică, săraca, dar măcar e în aceeași zi cu celelalte mă amăgesc eu.

Și stau și mă pregătesc de așteptare. 3 săptămâni au zis. De ce 3 săptămâni dacă le-au trimis a doua zi? Oare merg pe jos? Oare merg cu măgarul? Oare se plimbă în jurul lumii și primesc abțibilduri din toate țările exotice așa cum am văzut în desene animate? Oare se duc de fapt la Moș Crăciun și ajung în Ajun, direct subt pom? Oare ce fac? Oare ceeee?

Păi fac bine. Parțial. Nu merg pe jos și nici cu măgarul. Vin cu avionul. Pe rută directă Marea Britanie - România, fără ocolișuri prin India, Mexic, Japonia și/sau Laponia. Nu trec nici pe la Moș Crăciun, pentru că Moș Crăciun nu există! ci doar prin mirificul sistem numit Poșta Română și ajung frumos la cel mai apropiat oficiu poștal, de unde ești invitat să le ridici. Asta fac, clar? Clar.

Asta au și făcut cele 6 cărți ce au ajuns peste 4 zile de la expedierea lor - era sfârșit de săptămână la mijloc, să-i înțelegem.

Cea de-a șaptea probabil că vine pe jos, în compania unui măgar ce face un ocol pe la Polul Nord, pe la Moș Crăciun, pentru că are vise să tragă la sanie alături de reni. E un măgar ce vrea să-și depășească condiția de animal de povară. Și bravo lui domnule, bravo lui!

Așa măgari, mai rar, și mai ales la noi în Companie unde toți tragem ca boii...și pentru ce?! Pentru bani de cărți de pe Amazon, că la mâna lui Moș Crăciun nu ne putem lăsa pentru că Moș Crăciun nu există!

Dacă ar exista, cartea mea ar fi ajuns la destinație deja ...

și eu mi-aș fi primit toate zilele de concediu, pentru că Sărbătorile se petrec acasă, nu la muncă

la sfârşit de săptămână

am fost Acasă. Nu am făcut nimic. Am stat în pat până după două, am descărcat tot internetul, m-am îmbuibat cu mâncare şi m-am jucat cu mâţa. Am mai ieşit şi prin oraş, alea alea, dar în mare a plouat până în ziua în care trebuia să mă întorc la BuCUReşti, aşa că activităţile în aer liber au fost sever restricţionate.

Acasă nu s-a schimbat deloc. Poate doar pare mai mic şi mai pustiu, mai mizerabil şi mai dezastru decât l-am lăsat.

Uneori te gândeşti că trebuie să vezi lucrurile la distanţe mari în timp ca să observi marile schimbări, dar în cazul Acasă cred că trebuie să fii mereu acolo ca să vezi diferenţele pentru că acestea sunt ori prea subtile ori prea efemere. De parcă Acasă există în propria dimensiune, una în care timpul se scurge în alt ritm decât cel de Aici.

Camera mea s-a mai micşorat puţin.
Mă întreb până la ce vârstă te poţi aştepta ca părinţii să-ţi păstreze camera ca atunci când locuiai cu ei?

Parcă nici să o păstreze ca un altar neatins nu e bine, poate pentru că te-ai simţi obligat să te întorci mereu acolo, pentru că ai simţi-o ca o greutate ce te trage în jos, Susul fiind independeţa, crearea unui Acasă al tău, departe de Acasă cel cu ei.

Pe de altă parte, nici să o schimbe imediat ce ai plecat nu e plăcut. Te simţi ca şi cum până atunci ai fost o povară de care de-abia aşteptau să scape.

Într-un fel mă simt vinovat. Când eram Acasă îi dispreţuiam puţin pe cei care veneau de departe, din oraşe mai mari, şi ziceau că în oraşul meu nu e nimic de făcut. Eu găseam chestii de făcut. Pentru mine.

Acum însă nici eu nu mai găsesc chestii de făcut. Şi mie mi se pare prea mic, prea lipsit de, prea fără, prea cu, prea...dar ştiu că eu sunt cel care s-a schimbat şi nu Acasă.

Acasă a rămas acelaşi. Acasă nu creşte odată cu mine.

Ce câcat.

zomgwtfbbqroflmaokittens

deci nu-mi vine să cred! cineva a dat un Nu poveştii cu ocarine.

Oamini buni, fiinţe dragi, pisici, motani, purcei, băi, măi ...sunt raţe!

Ra-ţe!

R-a-ţe!

Raaaţeee!

raţe!!!

Cui nu-i plac raţele?! Cine este acest sub om care nu a picat în genunchi şi nu a înălţat trei osanale la auzul cuvântului raţă?!

Cine a făcut acest lucru - a dat Nu-ul - este un om trist, un om lipsit de suflet, de vise, de spirit nătăfleţ. De ce ai făcut asta? Uită-te în oglidă...te suporţi?

Pfffft! Sunt raţe, deşteptule!

Mda, oricum, pentru că încă nu am trecut peste trauma de a fi cheltuit 30 de lei pe două ocarine în formă de raţă Poznaşul mi-a zis să vă provoc la un concurs:

cine poate propune un mod mai bun de a cheltui 30 de lei?

Premiu ...hmm..premiu. Vreţi premiu? Vă dau şi un premiu, da' trebuie să mă mai gândesc ce să premiesc.

Deci gata?

L.E. Da, deci premiul este prima chestie postată pe Bicicleta Albastră începând cu data acestui post. Aşa că urmăriţi blogroll-ul din dreapta...

P.S. trimit prin poştă, porumbel călător, motan plimbăreţ

30DC - Ziua 08

Ziua 08 — O fotografie care te înfurie/ te întristează

O să vă arăt acum o fotografie care mie îmi sfâşie inima de fiecare dată când mă uit la ea, mătură resturile de pe jos, o lipeşte la loc şi o sfâşie din nou.

Este sentimentul de Iar e Luni.., De ce?, De ce eu? La dracu..., Nu vreau, nu mă poţi obliga!, Nu am chef azi, etc

Este ..teh awww kitten!


...awwwwww!

(dez)amăgire

maybe if I look upside down the world will turn out right

un pic trist

go to work, send your kids to school, follow fashion, act normal, walk on the pavement, watch T.V., save for your old age, obey the law.
Repeat after me: I am free.











P.S. click the title

cea de-a doua chestie

era cât pe ce să o uit cât am scris postul anterior. Dar isteţ cum sunt, cum m-am scremut şi am asudat oleacă cotrobâind prin cotloanele minţii, mi-am şi amintit-o!

Cea de-a doua chestie începe aşa: citeam un blog deunăzi.

Nu am nici o idee cum a ajuns blogul ăla la mine în lista chestiilor de citit şi după ziua de ieri nici nu cred că o să mai stea acolo prea mult.

Blogul aparţine unei domnişoare care îşi dă cu părerea.
Uneori mai filozofează, alteori mai bagă şi fragmente de literatură, alteori e total incoerentă şi probabil mai face şi alte chestii dar nu ştiu eu pentru că mi-a fost lene să trec de posturile de pe prima pagină.

Acuma, ce vreau să spun e că am citit un post foarte dur şi aspru al domnişoarei care-şi dădea în el cu părerea despre oamenii amuzanţi şi despre condiţia de haios şi concluziona că nu prea există oameni care ştiu să-i facă pe alţii să râdă, că există doar rataţi care fac glume răsuflate sau care pun egal între amuzament şi sportul de a critica şi arunca cu câcat în oricine şi orice.

Eu de obicei am imunitate la chestii scrise pe Internets, dar simţind adânc şi monstruos vehemenţa cu care domnişoara scria, nu am putut decât să mă opresc şi să mă gândesc aşa: oare de ce scriu oamenii prostii pe internet?

Oare şi eu scriu prostii? Tâmpenii? Chestii neamuzante?

Cred că cel mai mult m-ar durea să aflu că de fapt nu sunt amuzant; cu tâmpeniile şi prostia mă mai împac, dar cu un atac la simţul meu absolut al haiosului ...niciodată!

Da, ştiu că nu sunt prea coerent, dar trebuie să înţelegeţi că în sufletul meu se dă o luptă aprigă, o bătalie de proporţii epice, are loc un Ragnarök nătăfleştian a cărui finalitate nu poate fi decât ...

Sfârşitul nu e bun, mai trebuie lucrat

Stând la o bere cu Poznaşul zilele astea am ţinut să expun un recent studiu al Academiei Nătăfleţe pentru a primi nişte apreciere inversă asupra sa în vederea unei potenţiale publicări aici.

De la bun început trebuie să recunosc că nu a fost prea bine primit subiectul în cauză, pe motiv că nu ar fi prezentat bine.

Prostii, zic eu! Studiul este prea interesant şi o eventuală şlefuire a sa ar dăuna potenţialului de material şoc şi l-ar clasa ca lucrare ştiinţifico-fantastică!

Aşa că, fără prea multe introduceri, să purcedem la expunerea acestui studiu revoluţionar:

condiţia hahalerei* în societatea românească

unde prin hahaleră înţelegem balerină, coardă, fufă, petardă, pupăză, târâtură, zdreanţă penală.

Studiul se bazează pe o activitate observatoristică şi din auzite desfăşurată pe o perioadă de vreo 8-10 ani şi cuprinde o populaţie din două centre urbane reprezentative ale României: capitala şi oraşul reşedinţă judeţ.

Acum ceva timp tot ajungeau pe la ureche Nătăfleţului vorbe cum că româncele sunt femei frumoase şi că dacă mergi pe stradă la tot pasul de împiedici numai de bunăciuni. Acestea erau vorbe de străini sau de localnici umblaţi pe meleaguri străine şi care ar fi putut face astfel o comparaţie între calitatea populaţia de sex feminin a României şi cea a altor ţări.

Auzind aşa ceva, Nătăfleţul şi-a zis: măcar să nu mor prost! Ia să mă uit şi eu, că până acuma nu m-a lovit nimica demn de luat în seamă. Şi s-a uitat. Şi a văzut. A văzut numai femei vulgare şi piţipoance spoite, mai ceva ca o pădure plină de pupeze! Dezamăgire...

Anii au trecut, lumea a crescut.

...şi la tot pasul pe stradă Nătăfleţul a început să se împiedice de creaturi groteşti. Mai nou, oricine poate să fie hahaleră. Orice burtoasă, năsoasă, cur jos, crăcănată, scândură, etc e trendy. Toate naşpetele au început să defileze pe bulevard fără cea mai mică firmitură de simţ al ridicolului! E scandalos!

Nătăfleţul nu înţelege ce se întâmplă.

A devenit atât de disperată populaţia masculină încât acceptă chiar orice din rândurile femelelor?
Au ajuns atât de puternice feministele de sunt împinse toate urâtele în faţă?
Toţi anii de mâncat la McDonalds şi KFC le-au ajuns din urmă?
Nu mai există bogătaşi pentru care să se merite efortul hahalericelii şi care să investească într-o fată cinstită şi talentată?
Chiar nu mai există standarde?

Adică, să fim clar înţeleşi: hahalerele de dinainte erau vulgare, dar măcar arătau bine - se îngrijeau, munceau pentru siluetă, mergeau la cumpărături la Milano, aveau talente de fotomodel, etc. Îşi făceau meseria cu mândrie!

Hahalerele de acum, pe lângă faptul că nu au simţ estetic, arată toate la fel! Se copie una pe alta în prostie. Trist..

Aşa că nu putem decât să ne întoarcem privirea de la fereastră, să ne ştergem lacrima din colţul ochiului şi să dăm vina pe globalizare.

Ieri

Ieri am fost de m-am plimbat. Prin oraş. Prin Bucureşti, să nu existe dubii.

Într-un parc, sub un felinar, pe o bancă, în picioare, un copchil cânta o manea a capella.

Alţi trei copchii, de diferite mărimi, îl ascultau.

Cel mai mai mare dintre ei înregistra reprezentaţia cu un telefon mobil.

Performanţa sonoră era acompaniată de loviri ale trunchiului cu mâinile şi hâţânări din cap.

Probabil pentru autenticitate.

aripile ei negre

Azi îs supărat, n-am chef de vorbă...

Așa îmi vine mie câteodată. Și staaaau bosumflat și nu zic nica. De fapt și de drept nici eu nu știu de ce mi-s supărat, doar că nu am chef să fiu vesel. Cred că mai degrabă sunt mohorât, amărât, mâhnit, decât supărat. Azi am vorbit cu motanul. La telefon. Cârnăciorul miaună când îl strig. Mă plimbam ca un bezmetic prin casă și urlam ca un retardat la telefon, pe diferite tonuri: Eric, Eeeric, E-ric, Eriiiic. Mda, cred că m-am dilit. Oricum, se vede cine ține la mine. De asta sunt bune animalele domnule, că le dai un șut în fund da' ele tot îți pupă mâna! Păi da' nu? Ar trebui să învățăm și noi câte ceva de la ele.

... poimâine plecăm la München. Poate-mi trece.

Cumpăr

timp liber.

Gata!

Mă gândesc să mă mut la ţară. În ţara altora.

Să plantez sfeclă şi dovleci şi pepeni,
să cresc găini şi pisici şi raţe,
să am o grădină cu flori şi caişi şi cireşi
şi o casă mică cu bucătarie şi dormitor şi bibliotecă.

Cu lambriuri de lemn.

O să schimb ouăle pe făină de grâu ca să-mi fac pâine şi sfecla o să o dau la fabrica de zahăr ca să pot plăti factura la electricitate.
O să fac şnaps de caise şi o să îl schimb pe bere şi o să vând scump puful de raţă pentru perne de prinţesă ca să-mi cumpăr cafea.

Poznaşul zice că n-o să am bani să-mi cumpăr iPod, şi n-o să pot asculta muzică în timp ce prăşesc în grădină, da' nu-i bai! că-mi scot boxele pe geam şi bag mietăluţu tare şi rezolv şi problema iPodului. Iar vecinii n-o să se supere că doar sunt la mama dreacului.

Dacă o să am raţe îmi fac şi iaz şi vara o să mă duc cu motanul la pescuit iar iarna o să mă dau cu patinele. Şi când mă plictisesc de patine pot să mă dau cu sania pe derdeluşul din spatele casei pentru că aşa e casa mea de la ţară: prea tare!

Şi n-o să mai muncesc de la zece la şase jumătate şi n-o să mă mai enervez pe lucruri pe care nu le pot controla şi nu o să îmi mai fie frică de întuneric.

Atât.

Prăpăd

Astăzi Nătăfleţul a pierdut tramvaiul.

Şi pentru că este o zi cu potenţial de Soare şi totodată o fire optimistă şi-a zis că nu-i bai! Mai bine merg pe gios. Şi la vale a luat-o!

Printre noroaie, guri de canalizare fără capac, bălţi, petece de zăpadă, maşini, pe şantiere improvizate ce acaparează tot trotuarul şi jumătate din şosea, prin parcări negândite ce acaparează tot trotuarul şi un sfert din şosea, printre gunoaie aruncate lângă coşul gol de gunoi, pe lângă gunoaie umane, zi de iarnă până-n seară zece Nătăfleţul se rostogolea fericit.

Până a ajuns printre vecini...

unde două potăi mari s-au pornit să latre venind cu viteză spre el şi au încercat să îl agaţe, probabil simţind miros de motan şi zăbăuc. Nătăfleţul s-a spariat şi s-a ferit, coborând de pe trotuar pe şosea. În acel moment nu venea nici o maşină, dar dacă ...?

Voi pe cine mai proslăveaţi?

Mmmrau

Azi nu am chef să scriu.

Ieri şi Azi au fost două zile urâte în care nici nu am avut timp să gândesc dincolo de numărul firelor albe de la tâmple.

Aseară aveam de gând să scriu ceva, nişte aberaţii evident, numai că s-a întrerupt curentul electric. Nu am mai găsit ciorna, probabil că nu s-a salvat.

Eiríkr zice că Mmmrau! deci probabil vrea să mă opresc din scris şi să-i dau atenţie. Bagă câte o laba pe sub monitor şi încearcă să-mi prindă degetele de pe tastatură.

Vrea atenţie aşa că ne ducem în bar. Ne găsiţi acolo!

Hai pa!