ştiţi ce este enervant?
Când mergi liniştit pe trotuar şi brusc vine cineva din urmă şi în loc să te întreacă merge cot la cot cu tine.
Adică...cine dracu eşti şi de ce îmi furi oxigenul?!?
Trotuarul ăsta nu e destul de mare pentru noi amândoi, te rog să continui în acelaşi ritm cu care mai ajuns din urmă şi să mă întreci şi să mă laşi în pace!
Zău aşa, unii oameni nu au deloc noţiunea de spaţiu personal! E absurd! Aşa ceva nu se face :(
Păi de exemplu, în secunda 2 eu mă pregăteam să-mi scot căştile din urechi şi să îi răspund imbecilului la întrebare. Dar nu m-a întrebat nimic. Însă l-am văzut lungind gâtul şi întorcând faţa spre mine.
Daaaaaaa?
Am maro pe pantaloni la spate (deşi port negru...)?
Am călcat în hărtie igienică şi mi-a rămas lipită de talpă?
Te-am lovit în metrou şi vrei să reglezi conturile?
Vrei să-ţi dau nişte bani să-ţi iei şi tu o pâine?
Vrei o ţigară?
Arăt a ghid şi vrei să te îndrum spre adresa ... ?
Sunt simpatic, vrei să mă cunoşti?
Vrei să mă întrebi de unde mi-am cumpărat căştile roz, mori dacă nu îţi iei şi tu o pereche?
Eşti un imbecil şi nu eşti conştient de nevoia de intimitate a oamenilor chiar şi atunci când sunt pe stradă?
BINGO!
Se afișează postările cu eticheta enervat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta enervat. Afișați toate postările
Prima zi
la muncă după aproape două săptămâni de concediu.
Cea mai frecventă şi enervantă întrebare: cum te mai simţi?
Poate că sunt nesimţit şi adevărul este că lumea chiar este îngrijorată pentru mine - fie din politeţe (colegii), fie din interes profesional (şefu').
Pe de-o parte: merg, vorbesc, zâmbesc - deci sunt bine. Aşa că le mulţumesc de curiozitate şi îi asigur că totul este în regulă.
Pe de altă parte...am aflat că (în teorie cel puţin
) va trebui să urmez un tratament tot restul vieţii, că s-ar putea să nu mai am voie să îl păstrez pe Eric şi că în general sunt defect. Cum să mă simt ştiind toate astea? Ca un câcat, ev'dent. Dar nu poţi spune lumii asta, că nu-i frumos.
Pe cea de-a treia parte: nu sunt prima şi nici ultima persoană care are chestia asta şi nici pe departe în cea mai gravă formă. Într-un fel aş fi vrut să nu ştie nimeni de incident şi de urmări. Mie chiar mi se pare că medicii au exagerat când au prezentat atât de dramatic întreaga poză. Bitch, please! this ain't no Grey's Anatomy... Mă simt excepţional de fabulos şi de Nătăfleţ! Sunt tot eu, acelaşi, neschimbat.
Unii se aşteptau să fiu mai bun, mai amabil - ca şi cum aş fi avut a life altering experience. Alţii să fi devenit mai precaut, mai grijuliu, mai paranoic - ca şi cum ajută la ceva. I-am dezamăgit pe toţi!
Altă chestie care mă enervează: toată lumea are cunoştinţe medicale avansate şi împrăştie în stânga şi în dreapta cu sfaturi şi păreri. Am trăit toată viaţa într-o societate de medici şi eu nu am ştiut!
Foarte puţini vorbesc din experienţă, şi până acum nici măcar la prima mână, şi aceştia uită că nu toată lumea reacţionează la fel la aceeaşi stimuli, dar majoritatea sunt de-a dreptul Mame Omizi. Ar trebui să fac o culegere de sfaturi de astea - my very own broscience. M-aş îmbogăţi! (sau măcar îngrăşa de la atâta râs)
Cei mai savuroşi sunt cei care se aşteaptă la simptome Hollywood-iene din partea mea, la crize teatrale şi la reveniri spectaculoase după un puf de Ventolin.
Din nefericire pentru ei, nu este deloc aşa. Este mult mai trist şi mai tăcut.
Cea mai frecventă şi enervantă întrebare: cum te mai simţi?
Poate că sunt nesimţit şi adevărul este că lumea chiar este îngrijorată pentru mine - fie din politeţe (colegii), fie din interes profesional (şefu').
Pe de-o parte: merg, vorbesc, zâmbesc - deci sunt bine. Aşa că le mulţumesc de curiozitate şi îi asigur că totul este în regulă.
Pe de altă parte...am aflat că (în teorie cel puţin
) va trebui să urmez un tratament tot restul vieţii, că s-ar putea să nu mai am voie să îl păstrez pe Eric şi că în general sunt defect. Cum să mă simt ştiind toate astea? Ca un câcat, ev'dent. Dar nu poţi spune lumii asta, că nu-i frumos.Pe cea de-a treia parte: nu sunt prima şi nici ultima persoană care are chestia asta şi nici pe departe în cea mai gravă formă. Într-un fel aş fi vrut să nu ştie nimeni de incident şi de urmări. Mie chiar mi se pare că medicii au exagerat când au prezentat atât de dramatic întreaga poză. Bitch, please! this ain't no Grey's Anatomy... Mă simt excepţional de fabulos şi de Nătăfleţ! Sunt tot eu, acelaşi, neschimbat.
Unii se aşteptau să fiu mai bun, mai amabil - ca şi cum aş fi avut a life altering experience. Alţii să fi devenit mai precaut, mai grijuliu, mai paranoic - ca şi cum ajută la ceva. I-am dezamăgit pe toţi!
Altă chestie care mă enervează: toată lumea are cunoştinţe medicale avansate şi împrăştie în stânga şi în dreapta cu sfaturi şi păreri. Am trăit toată viaţa într-o societate de medici şi eu nu am ştiut!
Foarte puţini vorbesc din experienţă, şi până acum nici măcar la prima mână, şi aceştia uită că nu toată lumea reacţionează la fel la aceeaşi stimuli, dar majoritatea sunt de-a dreptul Mame Omizi. Ar trebui să fac o culegere de sfaturi de astea - my very own broscience. M-aş îmbogăţi! (sau măcar îngrăşa de la atâta râs)
Cei mai savuroşi sunt cei care se aşteaptă la simptome Hollywood-iene din partea mea, la crize teatrale şi la reveniri spectaculoase după un puf de Ventolin.
Din nefericire pentru ei, nu este deloc aşa. Este mult mai trist şi mai tăcut.
unii oameni
când vin lângă mine, cu treabă, pun mâna pe fiecare obiect de pe birou.
Îl întorc pe toate părţile, îl pipăie, bagă ghiarele în fiecare crăpătură parcă să se asigure că e acolo, apasă tastele telefonului să vadă ce wallpaper am (ce noroc pe mine că ecranul meu e negru!) , mâzgâlesc cu pixul pe hârtiile mele cu notiţe, se foiesc, îmi vorbesc cu faţa foarte aproape de faţa mea, mă întreabă de fiecare calendar, suport de creioane, cutie de ceai de pe suprafaţa mesei.
Eu când merg la cineva la birou sunt cuminte. Mai ceva ca vizitele la biserică. Nici nu ştii că sunt lângă tine.
De ce unii oameni sunt enervanţi şi de ce trebuie să colaborez eu cu ei?
Sincer, uneori mă întreb la cine e problema? La mine? La ei?
Îl întorc pe toate părţile, îl pipăie, bagă ghiarele în fiecare crăpătură parcă să se asigure că e acolo, apasă tastele telefonului să vadă ce wallpaper am (ce noroc pe mine că ecranul meu e negru!) , mâzgâlesc cu pixul pe hârtiile mele cu notiţe, se foiesc, îmi vorbesc cu faţa foarte aproape de faţa mea, mă întreabă de fiecare calendar, suport de creioane, cutie de ceai de pe suprafaţa mesei.
Eu când merg la cineva la birou sunt cuminte. Mai ceva ca vizitele la biserică. Nici nu ştii că sunt lângă tine.
De ce unii oameni sunt enervanţi şi de ce trebuie să colaborez eu cu ei?
Sincer, uneori mă întreb la cine e problema? La mine? La ei?
motiv
după uşă, la cuier, e un gândac. Parcat cu roţile în sus. Eu l-am văzut de-abia ieri, da' pun pariu că e acolo de mai mult timp.
Eu l-am văzut ieri pentru că eram supărat.
Supărat că pentru a doua oară femeia de serviciu mi-a aruncat hârtiile cu notiţe de pe birou.
Hârtiile mele, scrise cu pixul roşu, de mână, mâna mea, de pe birou, lângă obiectul muncii, aruncate.
Gândacul, nu.
Oare ea ştie că asta înseamnă:
Eu l-am văzut ieri pentru că eram supărat.
Supărat că pentru a doua oară femeia de serviciu mi-a aruncat hârtiile cu notiţe de pe birou.
Hârtiile mele, scrise cu pixul roşu, de mână, mâna mea, de pe birou, lângă obiectul muncii, aruncate.
Gândacul, nu.
Oare ea ştie că asta înseamnă:
război!?!
Fără avertisment
Nătăfleţul: stânga - Nesuferitul mănâncă Bake Rolls cu gura deschisă.
Nătăfleţul: eu cum să muncesc în condiţiile astea???
Poznaşul: trebuie să îi dai două peste bot şi să îi zici că nu ştie să mănânce
Nătăfleţul: sau să îi tai capul...
Poznaşul: cam brutală soluţia
Poznaşul: nu poţi să tai capul aşa uşor
Poznaşul: fără avertisment cel puţin....
Nătăfleţul: eu cum să muncesc în condiţiile astea???
Poznaşul: trebuie să îi dai două peste bot şi să îi zici că nu ştie să mănânce
Nătăfleţul: sau să îi tai capul...
Poznaşul: cam brutală soluţia
Poznaşul: nu poţi să tai capul aşa uşor
Poznaşul: fără avertisment cel puţin....
Gust amar
Aseară am fost la magazin.
O babă tembelă îşi luase căruţ ca să-şi pună cumpărăturile inexistente - cu toţii ştim ca nu o să găsească niciodată ceva destul de ieftin pentru buzunarele ei, sau dacă găseşte acel ceva (= 1 borcan cu păstăi şi 1 pungă cu 2 felii de salam) un coş ar fi fost mult prea încăpător să le găzduiască!
Baba e cu căruţul. Magazinul nu e hypermarket, e un magazin de cartier cu rafturile cât mai îngrămădite pentru a conserva spaţiul. Ce face cotoroanţa ... îşi lasă căruţul pe o parte a culoarului şi în micul spaţiu rămas se apleacă să studieze marfa. Încet, tacticos, borcan cu borcan, că doar e bătrână, nu e o tinerică fâşneaţă.
Ajung în spatele ei. Ev'dent, nu am cum să trec! Tuşesc. Nimic. Aştept. Nimic. Mormăi un "pardon?". Nimic. Mă enervez. O împing pe babă şi mă strecor printre şunca-i şi raftul cu borcane fragile. Păi să nu-ţi iei lumea'n cap?
Nu, nu mă puteam întoarce înapoi. Baba stătea chiar în marginea rândului, la capătul de "ieşire".
În plus, deja făcusem un compromis cu câteva minute în urmă când un imbecil s-a hotărât să citească ingredientele de la sucuri în mijlocul culoarului. Avea căruţ, ev'dent. Şi deşi apa minerală era chiar dincolo de el, nu aveam cum să ajung, aşa că am ocolit frumos tot rândul, am intrat prin capătul celălalt, am ajuns lângă el, am luat o sticlă de apă minerală şi i-am trimis o privire cât o mie de cuvinte!
În concluzie: urăsc oamenii care se duc la magazin deşi nu au nici cea mai mică idee ce vor să cumpere, ceva de genul "lasă că găsesc eu ceva acolo ...". Ce-i asta? Ce.E. Asta.!?. Vă zic eu ce este: este o atitudine care nu trebuie tolerată!
Şi în al doilea rând (paragraf) urăsc oameni care nu sunt conştienţi de sine, care nu-şi conştientizează limitele. Şi când zic limite mă refer la dimensiunea corpului şi la spaţiul din jur. Nu, nu eşti regele magazinul aşa că ţine-ţi frumos căruţul în faţă! Alţii trebuie să treacă. Şi te rog nu mi-l mai băga în fund la casă şi nu-mi mai reteza picioarele, nu depinde de mine viteza cu care se mişcă vânzătoarea!
Zău aşa... în unele zile îţi vine să dai cu bomba în unele locuri...
O babă tembelă îşi luase căruţ ca să-şi pună cumpărăturile inexistente - cu toţii ştim ca nu o să găsească niciodată ceva destul de ieftin pentru buzunarele ei, sau dacă găseşte acel ceva (= 1 borcan cu păstăi şi 1 pungă cu 2 felii de salam) un coş ar fi fost mult prea încăpător să le găzduiască!
Baba e cu căruţul. Magazinul nu e hypermarket, e un magazin de cartier cu rafturile cât mai îngrămădite pentru a conserva spaţiul. Ce face cotoroanţa ... îşi lasă căruţul pe o parte a culoarului şi în micul spaţiu rămas se apleacă să studieze marfa. Încet, tacticos, borcan cu borcan, că doar e bătrână, nu e o tinerică fâşneaţă.
Ajung în spatele ei. Ev'dent, nu am cum să trec! Tuşesc. Nimic. Aştept. Nimic. Mormăi un "pardon?". Nimic. Mă enervez. O împing pe babă şi mă strecor printre şunca-i şi raftul cu borcane fragile. Păi să nu-ţi iei lumea'n cap?
Nu, nu mă puteam întoarce înapoi. Baba stătea chiar în marginea rândului, la capătul de "ieşire".
În plus, deja făcusem un compromis cu câteva minute în urmă când un imbecil s-a hotărât să citească ingredientele de la sucuri în mijlocul culoarului. Avea căruţ, ev'dent. Şi deşi apa minerală era chiar dincolo de el, nu aveam cum să ajung, aşa că am ocolit frumos tot rândul, am intrat prin capătul celălalt, am ajuns lângă el, am luat o sticlă de apă minerală şi i-am trimis o privire cât o mie de cuvinte!
În concluzie: urăsc oamenii care se duc la magazin deşi nu au nici cea mai mică idee ce vor să cumpere, ceva de genul "lasă că găsesc eu ceva acolo ...". Ce-i asta? Ce.E. Asta.!?. Vă zic eu ce este: este o atitudine care nu trebuie tolerată!
Şi în al doilea rând (paragraf) urăsc oameni care nu sunt conştienţi de sine, care nu-şi conştientizează limitele. Şi când zic limite mă refer la dimensiunea corpului şi la spaţiul din jur. Nu, nu eşti regele magazinul aşa că ţine-ţi frumos căruţul în faţă! Alţii trebuie să treacă. Şi te rog nu mi-l mai băga în fund la casă şi nu-mi mai reteza picioarele, nu depinde de mine viteza cu care se mişcă vânzătoarea!
Zău aşa... în unele zile îţi vine să dai cu bomba în unele locuri...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)