la sfârşit de săptămână

am fost Acasă. Nu am făcut nimic. Am stat în pat până după două, am descărcat tot internetul, m-am îmbuibat cu mâncare şi m-am jucat cu mâţa. Am mai ieşit şi prin oraş, alea alea, dar în mare a plouat până în ziua în care trebuia să mă întorc la BuCUReşti, aşa că activităţile în aer liber au fost sever restricţionate.

Acasă nu s-a schimbat deloc. Poate doar pare mai mic şi mai pustiu, mai mizerabil şi mai dezastru decât l-am lăsat.

Uneori te gândeşti că trebuie să vezi lucrurile la distanţe mari în timp ca să observi marile schimbări, dar în cazul Acasă cred că trebuie să fii mereu acolo ca să vezi diferenţele pentru că acestea sunt ori prea subtile ori prea efemere. De parcă Acasă există în propria dimensiune, una în care timpul se scurge în alt ritm decât cel de Aici.

Camera mea s-a mai micşorat puţin.
Mă întreb până la ce vârstă te poţi aştepta ca părinţii să-ţi păstreze camera ca atunci când locuiai cu ei?

Parcă nici să o păstreze ca un altar neatins nu e bine, poate pentru că te-ai simţi obligat să te întorci mereu acolo, pentru că ai simţi-o ca o greutate ce te trage în jos, Susul fiind independeţa, crearea unui Acasă al tău, departe de Acasă cel cu ei.

Pe de altă parte, nici să o schimbe imediat ce ai plecat nu e plăcut. Te simţi ca şi cum până atunci ai fost o povară de care de-abia aşteptau să scape.

Într-un fel mă simt vinovat. Când eram Acasă îi dispreţuiam puţin pe cei care veneau de departe, din oraşe mai mari, şi ziceau că în oraşul meu nu e nimic de făcut. Eu găseam chestii de făcut. Pentru mine.

Acum însă nici eu nu mai găsesc chestii de făcut. Şi mie mi se pare prea mic, prea lipsit de, prea fără, prea cu, prea...dar ştiu că eu sunt cel care s-a schimbat şi nu Acasă.

Acasă a rămas acelaşi. Acasă nu creşte odată cu mine.

Ce câcat.

Un vis mai mic

Statea aşa Nătăfleţul şi muncea şi-şi asculta ghiorăielile stomacului şi trăgea cu ochiul pe fereastră la vremea urâtă de afară şi se gândea...

...se gândea la o fotografie făcută într-un vagon de tren, o fotografie postată pe un blog pe care Nătăfleţul îl citeşte cu regularitate, poate chiar blogul lui preferat...

...o fotografie cu un geam de tren, o carte, un iPod şi un pahar de cafea - companionii perfecţi pentru o călatorie cu trenul într-o zi însorită şi frumoasă de primăvară...

...şi se mai gândea ce norocos este autorul acelei fotografii şi că oricât ai încerca e tare greu să înghesui munca, viaţa personală, socializarea, eventual şi un hobby două şi scrisul pe blog într-o singură zi...

...şi că uneori îţi vine să laşi totul baltă şi să te duci la gară şi să te urci într-un tren fără să îţi pese unde merge, dacă la capătul călătoriei ai să găseşti un loc unde să dormi, o masă la care să mănânci, fără să îţi pese de ce laşi în urmă şi ce o să găseşti.

Uneori Nătăfleţul şi Poznaşul glumesc făcându-şi planuri cum că o să meargă la aeroport să bea o cafea şi să vadă avioane decolând, sau la gară unde iaraşi o să bea o cafea şi o sa privească trenuri plecând ...

...şi deşi e o glumă e puţin trist pentru că ei sunt nişte zevzeci care visează un vis mai mic pentru că nu îşi permit să viseze un vis mai mare...

...şi ce este şi mai trist este că nu au timp nici măcar de visul ăsta mai mic şi mai amărât...

...şi afară plouă!