Prima zi

la muncă după aproape două săptămâni de concediu.

Cea mai frecventă şi enervantă întrebare: cum te mai simţi?

Poate că sunt nesimţit şi adevărul este că lumea chiar este îngrijorată pentru mine - fie din politeţe (colegii), fie din interes profesional (şefu').

Pe de-o parte: merg, vorbesc, zâmbesc - deci sunt bine. Aşa că le mulţumesc de curiozitate şi îi asigur că totul este în regulă.

Pe de altă parte...am aflat că (în teorie cel puţin ) va trebui să urmez un tratament tot restul vieţii, că s-ar putea să nu mai am voie să îl păstrez pe Eric şi că în general sunt defect. Cum să mă simt ştiind toate astea? Ca un câcat, ev'dent. Dar nu poţi spune lumii asta, că nu-i frumos.

Pe cea de-a treia parte: nu sunt prima şi nici ultima persoană care are chestia asta şi nici pe departe în cea mai gravă formă. Într-un fel aş fi vrut să nu ştie nimeni de incident şi de urmări. Mie chiar mi se pare că medicii au exagerat când au prezentat atât de dramatic întreaga poză. Bitch, please! this ain't no Grey's Anatomy...  Mă simt excepţional de fabulos şi de Nătăfleţ! Sunt tot eu, acelaşi, neschimbat.

Unii se aşteptau să fiu mai bun, mai amabil - ca şi cum aş fi avut a life altering experience. Alţii să fi devenit mai precaut, mai grijuliu, mai paranoic - ca şi cum ajută la ceva. I-am dezamăgit pe toţi!

Altă chestie care mă enervează: toată lumea are cunoştinţe medicale avansate şi împrăştie în stânga şi în dreapta cu sfaturi şi păreri. Am trăit toată viaţa într-o societate de medici şi eu nu am ştiut!

Foarte puţini vorbesc din experienţă, şi până acum nici măcar la prima mână, şi aceştia uită că nu toată lumea reacţionează la fel la aceeaşi stimuli, dar majoritatea sunt de-a dreptul Mame Omizi. Ar trebui să fac o culegere de sfaturi de astea - my very own broscience. M-aş îmbogăţi! (sau măcar îngrăşa de la atâta râs)

Cei mai savuroşi sunt cei care se aşteaptă la simptome Hollywood-iene din partea mea, la crize teatrale şi la reveniri spectaculoase după un puf de Ventolin.

Din nefericire pentru ei, nu este deloc aşa. Este mult mai trist şi mai tăcut.

unii oameni

când vin lângă mine, cu treabă, pun mâna pe fiecare obiect de pe birou.

Îl întorc pe toate părţile, îl pipăie, bagă ghiarele în fiecare crăpătură parcă să se asigure că e acolo, apasă tastele telefonului să vadă ce wallpaper am (ce noroc pe mine că ecranul meu e negru!) , mâzgâlesc cu pixul pe hârtiile mele cu notiţe, se foiesc, îmi vorbesc cu faţa foarte aproape de faţa mea, mă întreabă de fiecare calendar, suport de creioane, cutie de ceai de pe suprafaţa mesei.

Eu când merg la cineva la birou sunt cuminte. Mai ceva ca vizitele la biserică. Nici nu ştii că sunt lângă tine.

De ce unii oameni sunt enervanţi şi de ce trebuie să colaborez eu cu ei?

Sincer, uneori mă întreb la cine e problema? La mine? La ei?

un mic secret

Daaa...deci vreau să vă anunţ că am cană curată! Din care sorb chiar acum nişte ceai verde. Acest lucru a fost posibil datorită minunăţiei cu numele de ...Je! Da, da citiţi bine ...Eu, I, Ich, Je!

De ce este important să ştiţi acest lucru? Habar nu am. Simţeam doar nevoia să mă laud că am dat 3,5 lei pe 6 bureţi de vase si că de dimineaţă am pus unul în geantă (unul roşuuuu!) şi l-am plimbat cu metroul până la muncă unde se odihneşte acum pe marginea chiuvetei.

Sunt conştient că probabil a fost prima şi ultima oară când voi mai pune mâna pe el pentru că 150% sigur va împărtăţii soarta celorlalţi bureţi care stau umflaţi cu apă şi resturi de chestii (mâncare, mucegai, praf, zaţ de cafea...) cu burţile la robinet, abandonaţi în mijlolocul chiuvetei lângă vreo cană sau farfurie jegoasă.

Ok, nu sunt eu cel mai bun exemplu pentru menţinerea curăţeniei dar vreau să vă împărtăşesc un mic secret:

am nişte colegi foarte nesimţiţi!!!

...adică nu simt.

Nu simt bunul simţ când îi bate pe umăr.
Nu simt mirosul degajat de un burete lăsat cu resturi în descompunere şi ud.
Nu simt cana de pe biroul lor care devine leagănul unei noi civilizaţii odată cu trecerea săptămânilor.
Nu simt că nu e ok să ştergi tonomatul de cafea de jeg cu buretele cu care eu îmi spăl ceaşca.
Nu simt că ar fi cazul să mai cumpere şi ei detergent de vase şi bureţi din moment ce le folosesc. Nu simt...eu ce să le fac?!

Ok, poate nu e cazul să fac din ţânţar armăsar ...50 de bani nu o să mă sărăcească, nu în fiecare zi, nu odată pe săptămână, nu de fiecare dată când o să aduc un burete pentru bucătaria de la serviciu.

Probabil v-aţi dat seama că nu asta este problema. Problema este că odată pe zi, dimineaţa, vreau şi eu să-mi spăl cana ...şi nu am cu ce!

Nu mă deranjează că şi alţii folosesc buretele. Dacă era aşa, îl ţineam în birou, în dulap, sub cheie ...nu.

Mă deranjează inconştienţa şi nesimţirea celor care îl folosesc.

Vă mulţumesc pentru atenţie.