... terribly disappointed to find out that Boards of Canada are actually Scottish.
I'm still coming to terms that they're not really (wooden) boards, but humans, so I'd rather not talk about that.
But not actually from Canada?!? Come on...
Se afișează postările cu eticheta dezamăgire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dezamăgire. Afișați toate postările
cum a fost la Anathema aseară
în Silver Church.
Vineri, 19 decembrie, în Silver Church, Anathema s-au produs în cadrul turneului We’re Here Because We’re Here, un eveniment ARTmania.
Nu am chef de elucubraţii scriitoriceşti.
Concertul a fost mutat cam cu 2 săptămâni în urmă de la Arenele Romane (cort) în Silver Church. Din motive de logistică. O decizie nu proastă ci dezastruoasă. Nu ştiu dacă logistică = nu am vândut destule bilete, dar Silver Church a fost arhiplin. Nu în sensul bun. S-a renunţat la vânzarea de bilete la intrare pentru că nu se mai putea respira înauntru.
Programul evenimentului a fost anunţat ca fiind următorul: ora 18:00 se permite accesul în sala de concerte, ora 19:00 începe să se desfăşoare opening act nenea Petter Carlsen, dupe care (maxim o ora?) se vor rostogoli pre scenă nenii de la Anathema.
Opening act nu a mai fost. De ce? Nu s-a oferit nici o explicaţie.
Nenii de la Anathema au început să se producă pe la ora 20:45. De ce atât de târziu? Nu s-a oferit nici o explicaţie.
Sunetul a fost de câcat de la bun început.
Ne-am cărat de la primul cântec.
Ar fi fost a şasea oară când i-am fi văzut pe oamenii ăştia. Am dat 85 de RON pe bilet (x 3). Plus 10 lei pe taxi. Am consumat 2 beri şi o apă minerală. Ne-am lăfăit 1h şi 45min în ţâţe, coate, funduri, spinări transpirate, feţe parfumate, picioare călcate.
Dacă publicul român ar fi avut respect de sine ar fi plecat după o oră de aşteptare în condiţii infernale.
Dacă publicul român ar avea coloană vertebrală ar sancţiona ARTmania pentru bătaia de joc ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.
Dacă ARTmania ar avea coloană vertebrală şi-ar cere scuze pentru mizeria ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.
Dacă mâine plouă, cui îi pasă?
- Nu a fost.
- A fost înghesuială.
- A fost dar n-am fost noi.
- Cine?
- Cui îi pasă?
Vineri, 19 decembrie, în Silver Church, Anathema s-au produs în cadrul turneului We’re Here Because We’re Here, un eveniment ARTmania.
Nu am chef de elucubraţii scriitoriceşti.
Concertul a fost mutat cam cu 2 săptămâni în urmă de la Arenele Romane (cort) în Silver Church. Din motive de logistică. O decizie nu proastă ci dezastruoasă. Nu ştiu dacă logistică = nu am vândut destule bilete, dar Silver Church a fost arhiplin. Nu în sensul bun. S-a renunţat la vânzarea de bilete la intrare pentru că nu se mai putea respira înauntru.
Programul evenimentului a fost anunţat ca fiind următorul: ora 18:00 se permite accesul în sala de concerte, ora 19:00 începe să se desfăşoare opening act nenea Petter Carlsen, dupe care (maxim o ora?) se vor rostogoli pre scenă nenii de la Anathema.
Opening act nu a mai fost. De ce? Nu s-a oferit nici o explicaţie.
Nenii de la Anathema au început să se producă pe la ora 20:45. De ce atât de târziu? Nu s-a oferit nici o explicaţie.
Sunetul a fost de câcat de la bun început.
Ne-am cărat de la primul cântec.
Ar fi fost a şasea oară când i-am fi văzut pe oamenii ăştia. Am dat 85 de RON pe bilet (x 3). Plus 10 lei pe taxi. Am consumat 2 beri şi o apă minerală. Ne-am lăfăit 1h şi 45min în ţâţe, coate, funduri, spinări transpirate, feţe parfumate, picioare călcate.
Dacă publicul român ar fi avut respect de sine ar fi plecat după o oră de aşteptare în condiţii infernale.
Dacă publicul român ar avea coloană vertebrală ar sancţiona ARTmania pentru bătaia de joc ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.
Dacă ARTmania ar avea coloană vertebrală şi-ar cere scuze pentru mizeria ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.
Dacă mâine plouă, cui îi pasă?
know what sucks?
when your favourite band finally comes up with a new album and after the last three failed ones you'd think they managed to pick themselves up and do this shit right
...but the only song you like is the only fucking song on the album they did not write!
...but the only song you like is the only fucking song on the album they did not write!
Sfârşitul nu e bun, mai trebuie lucrat
Stând la o bere cu Poznaşul zilele astea am ţinut să expun un recent studiu al Academiei Nătăfleţe pentru a primi nişte apreciere inversă asupra sa în vederea unei potenţiale publicări aici.
De la bun început trebuie să recunosc că nu a fost prea bine primit subiectul în cauză, pe motiv că nu ar fi prezentat bine.
Prostii, zic eu! Studiul este prea interesant şi o eventuală şlefuire a sa ar dăuna potenţialului de material şoc şi l-ar clasa ca lucrare ştiinţifico-fantastică!
Aşa că, fără prea multe introduceri, să purcedem la expunerea acestui studiu revoluţionar:
Studiul se bazează pe o activitate observatoristică şi din auzite desfăşurată pe o perioadă de vreo 8-10 ani şi cuprinde o populaţie din două centre urbane reprezentative ale României: capitala şi oraşul reşedinţă judeţ.
Acum ceva timp tot ajungeau pe la ureche Nătăfleţului vorbe cum că româncele sunt femei frumoase şi că dacă mergi pe stradă la tot pasul de împiedici numai de bunăciuni. Acestea erau vorbe de străini sau de localnici umblaţi pe meleaguri străine şi care ar fi putut face astfel o comparaţie între calitatea populaţia de sex feminin a României şi cea a altor ţări.
Auzind aşa ceva, Nătăfleţul şi-a zis: măcar să nu mor prost! Ia să mă uit şi eu, că până acuma nu m-a lovit nimica demn de luat în seamă. Şi s-a uitat. Şi a văzut. A văzut numai femei vulgare şi piţipoance spoite, mai ceva ca o pădure plină de pupeze! Dezamăgire...
Anii au trecut, lumea a crescut.
...şi la tot pasul pe stradă Nătăfleţul a început să se împiedice de creaturi groteşti. Mai nou, oricine poate să fie hahaleră. Orice burtoasă, năsoasă, cur jos, crăcănată, scândură, etc e trendy. Toate naşpetele au început să defileze pe bulevard fără cea mai mică firmitură de simţ al ridicolului! E scandalos!
Nătăfleţul nu înţelege ce se întâmplă.
A devenit atât de disperată populaţia masculină încât acceptă chiar orice din rândurile femelelor?
Au ajuns atât de puternice feministele de sunt împinse toate urâtele în faţă?
Toţi anii de mâncat la McDonalds şi KFC le-au ajuns din urmă?
Nu mai există bogătaşi pentru care să se merite efortul hahalericelii şi care să investească într-o fată cinstită şi talentată?
Chiar nu mai există standarde?
Adică, să fim clar înţeleşi: hahalerele de dinainte erau vulgare, dar măcar arătau bine - se îngrijeau, munceau pentru siluetă, mergeau la cumpărături la Milano, aveau talente de fotomodel, etc. Îşi făceau meseria cu mândrie!
Hahalerele de acum, pe lângă faptul că nu au simţ estetic, arată toate la fel! Se copie una pe alta în prostie. Trist..
Aşa că nu putem decât să ne întoarcem privirea de la fereastră, să ne ştergem lacrima din colţul ochiului şi să dăm vina pe globalizare.
De la bun început trebuie să recunosc că nu a fost prea bine primit subiectul în cauză, pe motiv că nu ar fi prezentat bine.
Prostii, zic eu! Studiul este prea interesant şi o eventuală şlefuire a sa ar dăuna potenţialului de material şoc şi l-ar clasa ca lucrare ştiinţifico-fantastică!
Aşa că, fără prea multe introduceri, să purcedem la expunerea acestui studiu revoluţionar:
condiţia hahalerei* în societatea românească
unde prin hahaleră înţelegem balerină, coardă, fufă, petardă, pupăză, târâtură, zdreanţă penală.
Studiul se bazează pe o activitate observatoristică şi din auzite desfăşurată pe o perioadă de vreo 8-10 ani şi cuprinde o populaţie din două centre urbane reprezentative ale României: capitala şi oraşul reşedinţă judeţ.
Acum ceva timp tot ajungeau pe la ureche Nătăfleţului vorbe cum că româncele sunt femei frumoase şi că dacă mergi pe stradă la tot pasul de împiedici numai de bunăciuni. Acestea erau vorbe de străini sau de localnici umblaţi pe meleaguri străine şi care ar fi putut face astfel o comparaţie între calitatea populaţia de sex feminin a României şi cea a altor ţări.
Auzind aşa ceva, Nătăfleţul şi-a zis: măcar să nu mor prost! Ia să mă uit şi eu, că până acuma nu m-a lovit nimica demn de luat în seamă. Şi s-a uitat. Şi a văzut. A văzut numai femei vulgare şi piţipoance spoite, mai ceva ca o pădure plină de pupeze! Dezamăgire...
Anii au trecut, lumea a crescut.
...şi la tot pasul pe stradă Nătăfleţul a început să se împiedice de creaturi groteşti. Mai nou, oricine poate să fie hahaleră. Orice burtoasă, năsoasă, cur jos, crăcănată, scândură, etc e trendy. Toate naşpetele au început să defileze pe bulevard fără cea mai mică firmitură de simţ al ridicolului! E scandalos!
Nătăfleţul nu înţelege ce se întâmplă.
A devenit atât de disperată populaţia masculină încât acceptă chiar orice din rândurile femelelor?
Au ajuns atât de puternice feministele de sunt împinse toate urâtele în faţă?
Toţi anii de mâncat la McDonalds şi KFC le-au ajuns din urmă?
Nu mai există bogătaşi pentru care să se merite efortul hahalericelii şi care să investească într-o fată cinstită şi talentată?
Chiar nu mai există standarde?
Adică, să fim clar înţeleşi: hahalerele de dinainte erau vulgare, dar măcar arătau bine - se îngrijeau, munceau pentru siluetă, mergeau la cumpărături la Milano, aveau talente de fotomodel, etc. Îşi făceau meseria cu mândrie!
Hahalerele de acum, pe lângă faptul că nu au simţ estetic, arată toate la fel! Se copie una pe alta în prostie. Trist..
Aşa că nu putem decât să ne întoarcem privirea de la fereastră, să ne ştergem lacrima din colţul ochiului şi să dăm vina pe globalizare.
Cutia cu surprize
Ieri am fost în Jukebox. Fostul Becker Brau. Sincer, în afară de coşmelie nu ştiu care mai este legătura între cele două "cluburi". Şi mi-e şi lene să caut pe net şi oricum nu asta contează, contează cu ce impresie am rămas eu.
Deci: Becker Brau nu mai există. Nu mai există berea casei, nu mai există meniul specific de berărie (= cârnaţi, cârnaţi, ciolan cu varză, cârnaţi), nu mai există atmosfera de loc fără pretenţii unde te poţi simţi bine.
În schimb există club Jukebox, care încă se mai ocupă cu găzduirea unor evenimente muzicale, care are o terasă fiţoasă şi care nu are jumătate din produsele din meniu prin magazii.
Cârnaţii la grătar au fost înlocuiţi de salata Caesar pardonez moi! Berea casei a fost înlocuită cu doar Heineken, Silva Brună şi Ciuc (! ZOMGWTFBBQK1TT3N5) la draft iar berea la sticlă e o variaţie pe tema cât mai WTF şi la 0,33.
Adică ştiam de ceva vreme că preţurile ajunseseră nesimţite şi că locul era un fel de cârciumă unde oamenii cu fiţe se pot simţi oameni de rând, dar acum s-a dus de tot... la valeee...
Deci: Becker Brau nu mai există. Nu mai există berea casei, nu mai există meniul specific de berărie (= cârnaţi, cârnaţi, ciolan cu varză, cârnaţi), nu mai există atmosfera de loc fără pretenţii unde te poţi simţi bine.
În schimb există club Jukebox, care încă se mai ocupă cu găzduirea unor evenimente muzicale, care are o terasă fiţoasă şi care nu are jumătate din produsele din meniu prin magazii.
Cârnaţii la grătar au fost înlocuiţi de salata Caesar pardonez moi! Berea casei a fost înlocuită cu doar Heineken, Silva Brună şi Ciuc (! ZOMGWTFBBQK1TT3N5) la draft iar berea la sticlă e o variaţie pe tema cât mai WTF şi la 0,33.
Adică ştiam de ceva vreme că preţurile ajunseseră nesimţite şi că locul era un fel de cârciumă unde oamenii cu fiţe se pot simţi oameni de rând, dar acum s-a dus de tot... la valeee...
Norocos
Două lucruri am de spus astăzi: de ce majoritatea companiilor internaţionale cu magazine online nu livrează şi în România? De ce?
Adică am 0 (zero!) opţiuni: ori nu pot achiziţiona un produs la preţul decent de (ş $ + taxe de expediere = ) ţ$ ori îmi cumpăr din România un produs asemănător la minunatul preţ de cam 7xţ$ aşa...
Adică am 0 (zero!) opţiuni: ori nu pot achiziţiona un produs la preţul decent de (ş $ + taxe de expediere = ) ţ$ ori îmi cumpăr din România un produs asemănător la minunatul preţ de cam 7xţ$ aşa...
La zi
Marţi am ieşit în oraş. Şi am mâncat în oraş, la restaurant.
Acum vom face o paranteză.
(Există câteva locuri pe Internetz unde un om curios poate afla despre localurile din Bucureşti [în special] şi astfel, împuternicit de Cunoaştere, poate profita la maxim de timpul său.
Majoritatea acestori locuri au însă o problemă: nu sunt la zi.
Adică, ce mă interesează pe mine că acum 3 ani, în localul X se mânca bine? Acum, în 2 luni roata se poate întoarce şi un local bun să devină de câcat, să nu mai spun în 1-2-3 ani!
Ar fi frumos ca domnii şi domniţele cronicari să mai dea pe acolo pe la 6 luni aşa să vadă care e treaba. Nătăfleţul de exemplu a avut o experienţă foarte neplăcută într-un loc foarte lăudat, chiar şi cu aşteptările minime pe care şi le făcuse ...)
Acuma, când ţi-e foame ce faci? Experimentezi şi te duci într-un loc unde nu ştii la ce să aştepţi sau mergi undeva unde ştii din experienţă că mâncarea e pe gustul tău?
Varianta 2 pentru 70 de lei vă rog!
Şi aşa am ajuns în St. George, restaurantul cu specific unguresc de pe strada Franceză.
Să fie faptul că ultimele 3-4 dăţi când am fost acolo nu ne-au mai servit cu aperitive din partea casei? Sau poate faptul că de când s-a terminat reabilitarea străzii din ce în ce mai multă lume a găsit drumul spre uşile sale? Nu o să ştim niciodată ... ceea ce ştim cu siguranţă însă este faptul că St. George nu mai este ce a fost şi asta sărind peste uşoara indolenţă a chelnerilor şi faptul că atmosfera a devenit una mediocră!
Simplu şi la obiect: mâncare proastă care nu prea merita banii, ca să o zicem cât mai pe înţelesul tuturor.
Poate toamna şi aerul rece vor alunga învălmăşeala de mofturi şi capricii ce a pus stăpânire pe Centrul Vechi şi lucrurile se vor schimba în mai bine.
...deşi n-am auzit niciodată să se întâmple asta!
Acum vom face o paranteză.
(Există câteva locuri pe Internetz unde un om curios poate afla despre localurile din Bucureşti [în special] şi astfel, împuternicit de Cunoaştere, poate profita la maxim de timpul său.
Majoritatea acestori locuri au însă o problemă: nu sunt la zi.
Adică, ce mă interesează pe mine că acum 3 ani, în localul X se mânca bine? Acum, în 2 luni roata se poate întoarce şi un local bun să devină de câcat, să nu mai spun în 1-2-3 ani!
Ar fi frumos ca domnii şi domniţele cronicari să mai dea pe acolo pe la 6 luni aşa să vadă care e treaba. Nătăfleţul de exemplu a avut o experienţă foarte neplăcută într-un loc foarte lăudat, chiar şi cu aşteptările minime pe care şi le făcuse ...)
Acuma, când ţi-e foame ce faci? Experimentezi şi te duci într-un loc unde nu ştii la ce să aştepţi sau mergi undeva unde ştii din experienţă că mâncarea e pe gustul tău?
Varianta 2 pentru 70 de lei vă rog!
Şi aşa am ajuns în St. George, restaurantul cu specific unguresc de pe strada Franceză.
Să fie faptul că ultimele 3-4 dăţi când am fost acolo nu ne-au mai servit cu aperitive din partea casei? Sau poate faptul că de când s-a terminat reabilitarea străzii din ce în ce mai multă lume a găsit drumul spre uşile sale? Nu o să ştim niciodată ... ceea ce ştim cu siguranţă însă este faptul că St. George nu mai este ce a fost şi asta sărind peste uşoara indolenţă a chelnerilor şi faptul că atmosfera a devenit una mediocră!
Simplu şi la obiect: mâncare proastă care nu prea merita banii, ca să o zicem cât mai pe înţelesul tuturor.
Poate toamna şi aerul rece vor alunga învălmăşeala de mofturi şi capricii ce a pus stăpânire pe Centrul Vechi şi lucrurile se vor schimba în mai bine.
...deşi n-am auzit niciodată să se întâmple asta!
Marile frânte speranţe
...sau Despre la Dud.
Da, aceasta este încă o poveste despre mâncare, locuri de mâncat şi dezamăgiri.
Locul despre care o să vă povestească Nătăfleţul astăzi se numeşte La Dud (strada Speranţei, numărul 7! ce nume de cântec...).
A fost zărit într-o misune de explorare prin apropierea Pieţei Rosetti şi instant a devenit obsesie.
Asta se întâmpla Sâmbătă pe la prânz.
S-au făcut demersurile necesare, s-au uns mecanismele potrivite şi astfel Duminică seara un Nătăfleţ dichisit şi un Poznaş hămesit îşi făceau intrarea pe terasa aşezământului cu monument al naturii în curte!
Puţină documentare îi informase pe eroii noştri că localul se vroia a fi mai mult înspre restaurant decât local cu scop general de băut-poate mâncat şi că piesa de rezistenţă o constituie pastele făcute în casă şi deserturile.
Terasă micuţă dar cochetă, mobilier din lemn si fier forjat (asta e întotdeauna un plus - Nătăfleţul urăşte localurile cu mese şi scaune de plastic, turceşti) cu un aer boem ...până când ţi se desfundă urechile şi eşti agasat de muzica optzecistă.
Trecănd cu vederea acest amănunt...să comandăăăm. Mai întâi de băut că de-abia am avut timp să ne aruncăm ochii pe meniu. Vine şi băutura, ocazie cu care comandăm mâncarea. Vaaai, dar nu avem piept de pui deloc! Săracul Poznaş îşi alege şi el o porţie de paste. Doar sunt făcute în casa!
Nu-i nimic, suntem optimişti, hai să discutăm.
Şi discutăm.
Şi muzica devine enervantă.
Şi paharele se golesc.
Şi mâncarea nu mai vine.
Şi nici un chelner nu ne încântă cu prezenţa ca să putem dezlega misterul acestei lungi aşteptări.
Şi miroase a mici.
Oh, mici! De ce nu i-am văzut în meniu? Trebuia să îmi iau mici!
Şi măncarea nu mai vine.
Doar sunt paste făcute în casa. Deci probabil le fac acum.
Hmmm, pâinea asta uscată, tăiată de dimineaţă, care probabil a stat vreo 8 ore în praf, arată apetisant.
Oare au uitat de noi?
În sfârşit!
Paste carbonara pentru Nătăfleţ şi ravioli cu busuioc şi încă ceva pentru Poznaş...mmm....
...dezastru!
Pastele carbonara numai carbonara nu erau. Zeama albicioasă în care se lăfăiau părea a fi smântână, sare - ioc!, şuculiţa prea grasă şi prea prăjită.
Ravioli? Hahahaha ...mmmm....mda. O masă gelatinoasă cu umplutură dubioasă (nu, nu era carne) ce se lăfăia în nişte ulei şi resturi de roşii. Aromă = zero.
Nu înteleg de ce lumea se fereşte de sare ca de Satana...adică, nimeni nu a spus să abuzăm, dar puţină sare..pentru gust, este obligatorie!
Probabil că bucatarul (sau bucătăreasa) de La Dud a crezut că Nătăfleţul şi Poznaşul sunt la regim, altfel nu se explică o asemenea eroare.
Oricum, să nu mai agonizăm, să punem puctul pe i:
la Dud
- mancarea = nu
- servicii = nu
- atmosfera = nu prea (muzica proastă, nepotrivită cu peisajul)
- bun doar de băut = poate.
Cu o floare nu se face Primăvară şi un local nu poate fi judecat doar dintr-o vizită, dar prima impresie contează şi în cazul La Dud aceasta nu a fost una prea bună.
Da, aceasta este încă o poveste despre mâncare, locuri de mâncat şi dezamăgiri.
Locul despre care o să vă povestească Nătăfleţul astăzi se numeşte La Dud (strada Speranţei, numărul 7! ce nume de cântec...).
A fost zărit într-o misune de explorare prin apropierea Pieţei Rosetti şi instant a devenit obsesie.
Asta se întâmpla Sâmbătă pe la prânz.
S-au făcut demersurile necesare, s-au uns mecanismele potrivite şi astfel Duminică seara un Nătăfleţ dichisit şi un Poznaş hămesit îşi făceau intrarea pe terasa aşezământului cu monument al naturii în curte!
Puţină documentare îi informase pe eroii noştri că localul se vroia a fi mai mult înspre restaurant decât local cu scop general de băut-poate mâncat şi că piesa de rezistenţă o constituie pastele făcute în casă şi deserturile.
Terasă micuţă dar cochetă, mobilier din lemn si fier forjat (asta e întotdeauna un plus - Nătăfleţul urăşte localurile cu mese şi scaune de plastic, turceşti) cu un aer boem ...până când ţi se desfundă urechile şi eşti agasat de muzica optzecistă.
Trecănd cu vederea acest amănunt...să comandăăăm. Mai întâi de băut că de-abia am avut timp să ne aruncăm ochii pe meniu. Vine şi băutura, ocazie cu care comandăm mâncarea. Vaaai, dar nu avem piept de pui deloc! Săracul Poznaş îşi alege şi el o porţie de paste. Doar sunt făcute în casa!
Nu-i nimic, suntem optimişti, hai să discutăm.
Şi discutăm.
Şi muzica devine enervantă.
Şi paharele se golesc.
Şi mâncarea nu mai vine.
Şi nici un chelner nu ne încântă cu prezenţa ca să putem dezlega misterul acestei lungi aşteptări.
Şi miroase a mici.
Oh, mici! De ce nu i-am văzut în meniu? Trebuia să îmi iau mici!
Şi măncarea nu mai vine.
Doar sunt paste făcute în casa. Deci probabil le fac acum.
Hmmm, pâinea asta uscată, tăiată de dimineaţă, care probabil a stat vreo 8 ore în praf, arată apetisant.
Oare au uitat de noi?
În sfârşit!
Paste carbonara pentru Nătăfleţ şi ravioli cu busuioc şi încă ceva pentru Poznaş...mmm....
...dezastru!
Pastele carbonara numai carbonara nu erau. Zeama albicioasă în care se lăfăiau părea a fi smântână, sare - ioc!, şuculiţa prea grasă şi prea prăjită.
Ravioli? Hahahaha ...mmmm....mda. O masă gelatinoasă cu umplutură dubioasă (nu, nu era carne) ce se lăfăia în nişte ulei şi resturi de roşii. Aromă = zero.
Nu înteleg de ce lumea se fereşte de sare ca de Satana...adică, nimeni nu a spus să abuzăm, dar puţină sare..pentru gust, este obligatorie!
Probabil că bucatarul (sau bucătăreasa) de La Dud a crezut că Nătăfleţul şi Poznaşul sunt la regim, altfel nu se explică o asemenea eroare.
Oricum, să nu mai agonizăm, să punem puctul pe i:
la Dud
- mancarea = nu
- servicii = nu
- atmosfera = nu prea (muzica proastă, nepotrivită cu peisajul)
- bun doar de băut = poate.
Cu o floare nu se face Primăvară şi un local nu poate fi judecat doar dintr-o vizită, dar prima impresie contează şi în cazul La Dud aceasta nu a fost una prea bună.
Tristeţi adânci de pui de mâţă
Calitatea ceaiul Lipton - thé vert Tchaé orient a scăzut.
Aroma lui odată delicată, uşor înţepătoare (anis, cannelle, réglisse - anason, scorţişoară, lemn dulce pentru profani şi oameni leneşi) a devenit ştearsă, de iarbă opărită.
Nătăfleţul este trist, având în vedere că este ceaiul lui preferat.
Nu putem decât să ne întrebăm dacă acesta este adevărul sau schimbarea gustului este cauzată de un posibil abuz, Nătăfleţul devenind atât de obişnuit cu aroma încât nu mai este impresionat?
Oare vom afla vreodată?
Aroma lui odată delicată, uşor înţepătoare (anis, cannelle, réglisse - anason, scorţişoară, lemn dulce pentru profani şi oameni leneşi) a devenit ştearsă, de iarbă opărită.
Nătăfleţul este trist, având în vedere că este ceaiul lui preferat.
Nu putem decât să ne întrebăm dacă acesta este adevărul sau schimbarea gustului este cauzată de un posibil abuz, Nătăfleţul devenind atât de obişnuit cu aroma încât nu mai este impresionat?
Oare vom afla vreodată?
a început
...luna Maaaaaai!
Şi nu a început prea bine.
La început de lună Nătăfleţul a fost rostogolit spre Vama Veche pentru a petrece acoloşea vreo 3 zile de vacanţă. Vacanţă nu prea a fost ci mai mult nervi şi oboseală.
Să începem cu începutul: cazare. Una sută lei camera. Groapa în curte, copaia lipsă. Dotări cameră zero.
Cazarea la tanti Tamara în Cavou a fost stigmatul aceste vacanţe şi Nătăfleţul este pornit să trâmbiţeze în lung şi în lat ca oamenii să ocolească această aşa zisă pensiune. Diferenţa dintrepensiunea cavoul lu' tanti Tamara şi şederea la cort: suta de lei.
Urmează pe listă: vremea. Deloc potrivită pentru mersul la mare şi pentru conţinutul bocceluţei Nătăfleţului care a dârdâit ca un pisoi murat mai tot timpul.
Să spunem ceva şi despre amplasament: Vama Veche. Acest sătuc, corelat cu data calendaristică de 1 Mai, devine preţ de căteva zile cel mai supraapreciat loc din ţara aceasta măruntă.
De ce se duce lumea în Vama Veche? Ca să facă exact aceleaşi lucruri care le pot face şi acasă daaar ce este cel mai important: să fie şi văzuţi făcându-le.
Dacă Nătăfleţul ar fi avut un aparat de măsurat vanitatea, acesta ar fi explodat în secunda 1 a prezenţei sale în acest loc. După aceea s-ar fi rematerializat numai pentru a exploda din nou pentru a fi sigur că s-a înţeles cât de depăşit este de cantitatea ce trebuie măsurată.
O altă calitate umană ce a dat peste cap orice aparat de măsură (adicătelea bunul simţ) este lăcomia. Nimic altceva nu justifică preţurile practicate decomercianţii hoţii din Vama Veche.
Nătăfleţul nu a simţit nici o emoţie privind marea şi nici nu s-a simţit mai liber la Vama Veche.
Nătăfleţul s-a simţit murdar, înfrigurat, furat, plictisit, golit de moralitate şi bun simţ.
P.S. Vama Veche, trupa Vama Veche, trebuie ştearsă din istoria muzicii româneşti. Cei care merg de 1 mai în Vama Veche şi urlă versurile cântecelor acestei trupe trebuiesc pedepsiţi!
Şi nu a început prea bine.
La început de lună Nătăfleţul a fost rostogolit spre Vama Veche pentru a petrece acoloşea vreo 3 zile de vacanţă. Vacanţă nu prea a fost ci mai mult nervi şi oboseală.
Să începem cu începutul: cazare. Una sută lei camera. Groapa în curte, copaia lipsă. Dotări cameră zero.
Cazarea la tanti Tamara în Cavou a fost stigmatul aceste vacanţe şi Nătăfleţul este pornit să trâmbiţeze în lung şi în lat ca oamenii să ocolească această aşa zisă pensiune. Diferenţa dintre
Urmează pe listă: vremea. Deloc potrivită pentru mersul la mare şi pentru conţinutul bocceluţei Nătăfleţului care a dârdâit ca un pisoi murat mai tot timpul.
Să spunem ceva şi despre amplasament: Vama Veche. Acest sătuc, corelat cu data calendaristică de 1 Mai, devine preţ de căteva zile cel mai supraapreciat loc din ţara aceasta măruntă.
De ce se duce lumea în Vama Veche? Ca să facă exact aceleaşi lucruri care le pot face şi acasă daaar ce este cel mai important: să fie şi văzuţi făcându-le.
Dacă Nătăfleţul ar fi avut un aparat de măsurat vanitatea, acesta ar fi explodat în secunda 1 a prezenţei sale în acest loc. După aceea s-ar fi rematerializat numai pentru a exploda din nou pentru a fi sigur că s-a înţeles cât de depăşit este de cantitatea ce trebuie măsurată.
O altă calitate umană ce a dat peste cap orice aparat de măsură (adicătelea bunul simţ) este lăcomia. Nimic altceva nu justifică preţurile practicate de
Nătăfleţul nu a simţit nici o emoţie privind marea şi nici nu s-a simţit mai liber la Vama Veche.
Nătăfleţul s-a simţit murdar, înfrigurat, furat, plictisit, golit de moralitate şi bun simţ.
P.S. Vama Veche, trupa Vama Veche, trebuie ştearsă din istoria muzicii româneşti. Cei care merg de 1 mai în Vama Veche şi urlă versurile cântecelor acestei trupe trebuiesc pedepsiţi!
Ciulama greco - franţuzo - italiană
De mult timp Nătăfleţul nu v-a mai luat într-un tur al locurilor de mâncat din Bucureşti. Cum restanţele sau tot strâns şi Nătăfleţul este oricum prea ocupat să abereze ceva nou... astăzi este ziua voastră norocoasă!
...nu acelaşi lucru putem spune şi despre Nătăfleţ şi ziua de vineri, de săptămâna trecută, când mânat de o foame de lup, Nătăfleţul a cedat tentaţiei şi a mers la Puţin din Tot. Pentru curioşi, Puţin din Tot se găseşte pe bulevardul Pache Protopopescu la numărul 27.
Puţin din Tot e şi restaurant şi pub şi cafenea şi pizzerie şi tot ce vrei. E puţin din toate acestea şi ce e mai important puţin din tot se referă numai la părţile bune pe care ar trebui să le aibă un asemenea loc. Cele rele...abundă!
Să începem cu faptul că localul era cam 30% ocupat şi cu toate acestea dominişoarele care serveau făceau cu greu faţă altfel Nătăfleţul nu îşi explică de ce a fost ignorat de mai multe ori pe parcursul vizitei sale.
Meniul este cam sărăcăcios (dar asta poate pentru că locul nu este un restaurant în toată puterea cuvântului) şi din denumirile pompoase ale felurilor de mâncare te gândeşti că localul se vrea a fi unul cu specific grecesc...
Confuzia devine şi mai mare când în faţă ţi se pune mâncare comandată (fără grabă, dar poate că asta e specificul ...italian?) şi aflii că sub titulatura de pui file cu sos alb şi ciuperci se ascund câteva bucăţele de piept de pui într-o zeamă cu gust puternic de făină - adică ciulama pe româneşte - în care se mai tolănesc şi vreo câteva ciuperci din conservă iar orezul servit ca garnitură (deşi Nătăfleţul nu a comandat una crezând că ciupercile au acest rol!) putea la fel de bine fi cumpărat de la un supermarket din acelea care vând măncare gătită şi încălzit.
Al doilea fel de mâncare servit la Puţin din Tot a fost dichisitul souvlaki de pui, adică pe româneşte: frigărui. Din păcate şi la acest fel garnitura a fost acelaşi orez fără gust şi deci nici la acest capitol nu primeşte plus.
Recapitulare: servirea - groaznică, măncarea - porţii de destul de mici şi nimic care să merite efortul deplasării, preţuri - acceptabile dar poţi mănca în alte locuri mai bine, mai bun şi cu aceeaşi bani.
Notă suplimentară: berea - proastă, din gaşca Ursus!
Singurul detaliu care i-a plăcut Nătăfleţului a fost decorul dar din păcate aceste nu este de ajuns pentru a îl convinge să se mai întoarcă. Cel puţin nu să mănânce. Poate doar pentru o cafea de după-amiază ...
...nu acelaşi lucru putem spune şi despre Nătăfleţ şi ziua de vineri, de săptămâna trecută, când mânat de o foame de lup, Nătăfleţul a cedat tentaţiei şi a mers la Puţin din Tot. Pentru curioşi, Puţin din Tot se găseşte pe bulevardul Pache Protopopescu la numărul 27.
Puţin din Tot e şi restaurant şi pub şi cafenea şi pizzerie şi tot ce vrei. E puţin din toate acestea şi ce e mai important puţin din tot se referă numai la părţile bune pe care ar trebui să le aibă un asemenea loc. Cele rele...abundă!
Să începem cu faptul că localul era cam 30% ocupat şi cu toate acestea dominişoarele care serveau făceau cu greu faţă altfel Nătăfleţul nu îşi explică de ce a fost ignorat de mai multe ori pe parcursul vizitei sale.
Meniul este cam sărăcăcios (dar asta poate pentru că locul nu este un restaurant în toată puterea cuvântului) şi din denumirile pompoase ale felurilor de mâncare te gândeşti că localul se vrea a fi unul cu specific grecesc...
Confuzia devine şi mai mare când în faţă ţi se pune mâncare comandată (fără grabă, dar poate că asta e specificul ...italian?) şi aflii că sub titulatura de pui file cu sos alb şi ciuperci se ascund câteva bucăţele de piept de pui într-o zeamă cu gust puternic de făină - adică ciulama pe româneşte - în care se mai tolănesc şi vreo câteva ciuperci din conservă iar orezul servit ca garnitură (deşi Nătăfleţul nu a comandat una crezând că ciupercile au acest rol!) putea la fel de bine fi cumpărat de la un supermarket din acelea care vând măncare gătită şi încălzit.
Al doilea fel de mâncare servit la Puţin din Tot a fost dichisitul souvlaki de pui, adică pe româneşte: frigărui. Din păcate şi la acest fel garnitura a fost acelaşi orez fără gust şi deci nici la acest capitol nu primeşte plus.
Recapitulare: servirea - groaznică, măncarea - porţii de destul de mici şi nimic care să merite efortul deplasării, preţuri - acceptabile dar poţi mănca în alte locuri mai bine, mai bun şi cu aceeaşi bani.
Notă suplimentară: berea - proastă, din gaşca Ursus!
Singurul detaliu care i-a plăcut Nătăfleţului a fost decorul dar din păcate aceste nu este de ajuns pentru a îl convinge să se mai întoarcă. Cel puţin nu să mănânce. Poate doar pentru o cafea de după-amiază ...
Veşnicia s-a născut la sat şi Nătăfleţul nu s-a născut cioban
...adicătelea Nătăfleţul o să vă spună o poveste despre cum a fost el la un restaurant-cramă-berărie şi cum i-a plăcut.
Sau nu prea i-a plăcut. Aproape deloc.
Deşi locul venise cu referinţe solide, ce-i drept pentru ciorbă, pentru Nătăfleţul înfometat r.c.b. La Berbecu s-a dovedit a fi o maaare dezamăgire.
Locul arata drăguţ pe dinăuntru şi având în vedere ca era aproape gol (cel puţin în salonul de nefumători nu era nici ţipenie de om) chiar i-au dat speranţe eroului nostru. Aşa că, înarmat cu foame de căpcăun şi sete de Soarbe-Ape, Nătăfleţul s-a aşezat la o masă urzind planuri mari pentru el şi burtica lui.
Primul lucru care nu i-a plăcut a fost atitudinea chelnerului şef. La cât de gol era locul putea să pună şi el mai mult suflet! În afară de asta, Nătăfleţul a mai fost deranjat şi de tirania acestuia. Deşi luase comanda şi probabil a încasat şi bacşişul de la sfărşit, toată treaba de pus tacâmuri, adus măncare, băutură, strâns masa, le-a făcut un piccolo mic şi amărât ca un arici pogonici care probabil n-a primit nimic din partea Leului.
Al doilea lucru şi cel care a pus capac a fost felul principal, care s-a dovedit a fi o bătaie de joc.
Ascuns sub titulatura de mâncare gătită, ceea ce se anunţa a fi o rapsodie de pui, şunculiţă, ciuperci, roşii şi caşcaval (adică Castel de pui pentru profani!) s-a dovedit a fi
Poate data viitoare.
Sau nu prea i-a plăcut. Aproape deloc.
Deşi locul venise cu referinţe solide, ce-i drept pentru ciorbă, pentru Nătăfleţul înfometat r.c.b. La Berbecu s-a dovedit a fi o maaare dezamăgire.
Locul arata drăguţ pe dinăuntru şi având în vedere ca era aproape gol (cel puţin în salonul de nefumători nu era nici ţipenie de om) chiar i-au dat speranţe eroului nostru. Aşa că, înarmat cu foame de căpcăun şi sete de Soarbe-Ape, Nătăfleţul s-a aşezat la o masă urzind planuri mari pentru el şi burtica lui.
Primul lucru care nu i-a plăcut a fost atitudinea chelnerului şef. La cât de gol era locul putea să pună şi el mai mult suflet! În afară de asta, Nătăfleţul a mai fost deranjat şi de tirania acestuia. Deşi luase comanda şi probabil a încasat şi bacşişul de la sfărşit, toată treaba de pus tacâmuri, adus măncare, băutură, strâns masa, le-a făcut un piccolo mic şi amărât ca un arici pogonici care probabil n-a primit nimic din partea Leului.
Al doilea lucru şi cel care a pus capac a fost felul principal, care s-a dovedit a fi o bătaie de joc.
Ascuns sub titulatura de mâncare gătită, ceea ce se anunţa a fi o rapsodie de pui, şunculiţă, ciuperci, roşii şi caşcaval (adică Castel de pui pentru profani!) s-a dovedit a fi
- un sfert de piept de pui la grill
- pus pe o felie groasă de şuncă de praga (liek wtf?!) (şi când zic groasă a se înţelege Groasă! - trebuiau să justifice de undeva gramajul de 450),
- înecat în caşcaval unsuros,
- cu o scobitoare înfiptă în mijloc
- pe care erau împrăştiate ca ciorile pe gard 2 ciuperci (da, ciupercile erau două..probabil ca să justifice pluralul)
- şi o jumătate de roşie înăbuşităfiartă (cam nehotărâtă roşia - nu se decisese până în momentul în care a fost măncată)
- şi...cam atât.
Poate data viitoare.
Sare şi Piper
Pentru că nu s-a întâmplat nimic deosebit astăzi, Nătăfleţul o să folosească această ocazie să vă spună o poveste de demult. Cam de Vineri, aşa de veche e povestea aceasta.
Vineri Nătăfleţul a servit masa în oraş. Pentru că nu avea chef de surprize Nătăfleţul a deschis Carneţelul Galben şi a ales un loc de pe deja celebra listă a locurilor de mâncat. Aşa a ajuns Nătăfleţul pe undeva prin zona Victoriei, pe strada Luterană, într-un local numit Sale e Pepe.
Iniţial local preţuit - pentru că este mai greu de găsit şi deci mai puţin aglomerat şi pentru că poţi servi o cafea de după-amiază fără să fii stresat - Sale e Pepe a ţinut neapărat să ilustreze zicala "toate lucrurile bune au un sfârşit" şi a făcut acest lucru în modul cel mai dezamăgitor:
Un lucru a rămas bun, bun pe jumătate: pizza şi-a păstrat blatul potrivit de subţire şi bogăţia de ingrediente din topping, dar parcă tot nu face banii ceruţi.
Vineri Nătăfleţul a servit masa în oraş. Pentru că nu avea chef de surprize Nătăfleţul a deschis Carneţelul Galben şi a ales un loc de pe deja celebra listă a locurilor de mâncat. Aşa a ajuns Nătăfleţul pe undeva prin zona Victoriei, pe strada Luterană, într-un local numit Sale e Pepe.
Iniţial local preţuit - pentru că este mai greu de găsit şi deci mai puţin aglomerat şi pentru că poţi servi o cafea de după-amiază fără să fii stresat - Sale e Pepe a ţinut neapărat să ilustreze zicala "toate lucrurile bune au un sfârşit" şi a făcut acest lucru în modul cel mai dezamăgitor:
- au schimbat berea. Nu au stat niciodată bine la acest capitol (Carlsberg & Silva Brună fiind de negăsit în meniu) dar măcar alternativele (Heineken, Beck's, Stella) erau decente. Ei bine, prea decente se pare pentru că au fost scoase din meniu şi înlocuite de gaşca Ursus şi prietenul lor overrated & overpriced Peroni.
- în condiţiile în care localul este ocupat cam în proporţie de 70-80% servirea nu mai face faţă
- porţiile sunt parcă prea mici pentru preţurile care au fost mărite recent
Un lucru a rămas bun, bun pe jumătate: pizza şi-a păstrat blatul potrivit de subţire şi bogăţia de ingrediente din topping, dar parcă tot nu face banii ceruţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)