cum a fost la Anathema aseară

în Silver Church.

1. Nu a fost.
2. A fost înghesuială.
3. A fost dar n-am fost noi.
4. Cine?
5. Cui îi pasă?

Vineri, 19 decembrie, în Silver Church, Anathema s-au produs în cadrul turneului We’re Here Because We’re Here, un eveniment ARTmania.

Nu am chef de elucubraţii scriitoriceşti.

Concertul a fost mutat cam cu 2 săptămâni în urmă de la Arenele Romane (cort) în Silver Church. Din motive de logistică. O decizie nu proastă ci dezastruoasă. Nu ştiu dacă logistică = nu am vândut destule bilete, dar Silver Church a fost arhiplin. Nu în sensul bun. S-a renunţat la vânzarea de bilete la intrare pentru că nu se mai putea respira înauntru.

Programul evenimentului a fost anunţat ca fiind următorul: ora 18:00 se permite accesul în sala de concerte, ora 19:00 începe să se desfăşoare opening act nenea Petter Carlsen, dupe care (maxim o ora?) se vor rostogoli pre scenă nenii de la Anathema.

Opening act nu a mai fost. De ce? Nu s-a oferit nici o explicaţie.

Nenii de la Anathema au început să se producă pe la ora 20:45. De ce atât de târziu? Nu s-a oferit nici o explicaţie.

Sunetul a fost de câcat de la bun început.
Ne-am cărat de la primul cântec.

Ar fi fost a şasea oară când i-am fi văzut pe oamenii ăştia. Am dat 85 de RON pe bilet (x 3). Plus 10 lei pe taxi. Am consumat 2 beri şi o apă minerală. Ne-am lăfăit 1h şi 45min în ţâţe, coate, funduri, spinări transpirate, feţe parfumate, picioare călcate.

Dacă publicul român ar fi avut respect de sine ar fi plecat după o oră de aşteptare în condiţii infernale.
Dacă publicul român ar avea coloană vertebrală ar sancţiona ARTmania pentru bătaia de joc ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.
Dacă ARTmania ar avea coloană vertebrală şi-ar cere scuze pentru mizeria ce s-a numit Anathema @ Silver Church, pe 19 noiembrie.

Dacă mâine plouă, cui îi pasă?

deliciu turcesc

Sâmbătă am reuşit performanţa de a ieşi înainte de 12 din casă. A fost caaald. Prea cald pentru o zi de Mai. Am dat o tură prin centrul istoric. O adevărată plăcere. Gluma proastă ce se numeşte Centrul Istoric. Ca o comedie cu mimi. Ar trebui să fie amuzant dar îţi vine să plângi. Terase fiţoase amenajate lângă case dărăpănate ce au devenit containerele de gunoi ale ţigănimii. Ditamai localul-terasă amenajat pe o groapă de gunoi. Espalnade inexistente. De pe o parte a străzii barurile şi-au întins terasele la maxim. Barurile de pe cealaltă parte nu se lasă mai prejos şi contra-atacă şi ele. Întreaga stradă e o terasă cu aer de mahala, nu mai contează unde te aşezi, nimereşti undeva. Ca pieton trebuie să fac slalom printre mese de ratan sau prefabricate, să respir în salatele consumatorilor şi să mă rog să ajung la capăt fără să împrospătez culorile hainelor cu vreo băutură exotică. Mi-e scârbă. M-am săturat. De la un capăt la altul al micuţei străzi Franceze, iei la pas vreo cinci feluri de caldarâm. Ce fel de reabilitare s-a făcut dacă totul e peticit?

Duminică am fost în oraş şi ..La Dud. La Dud nimic nu s-a schimbat. Nu aveau meniu de băuturi, era 'în construcţie'. Din meniul de mâncare lipseau peste jumătate din produse. L-am auzit pe chelner explicând altor consumatori nemulţumiţi că ieri (adică sâmbătă) avuseseră masă mare şi de aia, vedeţi voi, nu mai au provizii. O scuză bună nu? Adică nu e ca şi cum sunt un local, sunt la ei pe tarla. De notat ca erau 3 mese ocupate cu noi cu tot şi la una stătea patroana. Da' nu-i păsa că e gol. Nici că lumea pleca sau era nemulţumită de calitatea serviciilor. Poate suntem noi prea mofturoşi. Am mâncat paste cu gorgozola. Erau spaghete de la colţ, nici gând făcute în casă . În casa veveriţei poate. Partea bună era că păreau să aibă într-adevăr gorgozola. Nu aveau însă sare sau gust. Poznaşul a fost mai puţin norocos. Deşi a mizat pe felul de mâncare la care nu ai cum să pierzi ..piept de pui la grătar cu piure. Cu cocoloaşe, re-încălzit de un hamster probabil.

E bine aşa, să constaţi că unele lucruri nu se schimbă. Îţi crează un sentiment de stabilitate, de siguranţă. Nu trebuie să te stresezi, să te adaptezi, să faci efort. Just go with the flow, the fucking flow...

you are the first will be my last

Unii - doar unii - ar zice că ziua de Marţi răsare sub un Soare strâmb şi-şi toarce evenimentele cu degete încovoiate şi amorţite.

Ha ha ha, oameni simpli şi creduli! Oricine poate depune mărturie că nu este adevărat şi că ziua de Marţi este o zi ca oricare alta!

Drept dovadă: ieri, Marţi, în prima zi de grevă a celor de la Metrorex, Nătăfleţul a reuşit cu succes să-şi transporte minunata persoană, prin intermediul tramvaiului, la muncă. În doar 40 de minute + 10 minute de aşteptat în staţie!

Acest lucru nu a făcut decât să spulbere orice preconcepţie legată de ghinionul zilei de Marţi. Să treacă cu roţile din faţă ale maşinii Optimismului peste ea (prejudecata), să dea înapoi şi să treacă din. nou! peste, doar pentru a fi siguri că orice dubiu este distrus.

Aşa şi? care-i rostul acestor aberaţii? vă întrebaţi...

Offf, oameni simpli şi credului, aproape nătăfleţi aş putea spune ...rostul acestor aberaţii este să ne lovească tare în frunte ca să putem deschide ochii!

Înarmat cu un optimism debordant Nătăfleţul se înfiinţează în acestă dimineaţă, vesel nevoie mare, în staţie la tramvai. Fericire, zâmbete, încredere ...toate acestea stau agăţate ca muştele de persoana sa. Nici un nor nu-i întunecă fruntea!

Din moment în moment va sosi tramvaiul.

Cel mult 10 minute. Şi cum astăzi deja ştim cât durează parcurgerea traseului şi ne-am lăsat o marjă de eroare, vom reuşi să fim la timp la muncă şi le vom arăta nenilor de la Metrorex că lumea se învârte şi fără serviciile lor.

Încă puţin. Dap, 10 minuteeeee.

Bine, hai 15 poate e aglomeraţie în trafic...

20? Cam mult ...ceva nu e bine...începe să miroase a ...

25!!! Hmmm..ia uite cum trece amortizarea...paaaa! Ne vedem mâineeee

30. E ok, e oooo - cheeeei. Întârziem 10 minute, la fel ca şi ieri. Nici o problemă!

35...se întrevede o licărire de speranţă! E un tramvai! E chiar un 16! Şi mai este unul în spatele lui! Fericire! Acum trebuie doar să mai trecem prin mulţimea sălbatică, flămândă după o bucăţică de spaţiu în tramvai.

...

Aproximativ 40 de minute mai târziu, organismul unicelular numit sardinele din tramvaiul 16 îşi deşartă pe peron o parte din corp.

Printre resturi organice, un Nătăfleţ amărât se adună de pe jos şi porneşte spre Circ. Din maşina Optimismului pe care o conducea acum o oră şi douăzeci de minute nu a mai rămas decât un volan, aşa, pentru direcţie...

Preocupare chinuitoare

Stătea aşa Nătăfleţul şi o ardea boem pe peron în Victoriei.

Aglomeraţie mare mon cher!

Şi la un moment dat îşi face apariţia o tanti. Tanti vorbea la telefon. Nu, nu vorbea tare, nici nu gesticula. Vorbea la telefon şi atât.

Acuma, ce e de discutat: tanti avea ...o freză.
Şi când zic freză ştiţi că urmează ceva spectaculos.
Ce poate fi spectaculos la o freză?
Păi în nici un caz faptul că arată bine, nu! O freză este spectaculoasă atunci când este un dezastru!

Hai să punem punctul pe i ca să ştim clar cu ce avem de a face: era o chică doamnelor şi domnilor!

O. Chică.

Şi nu orice fel de chică - de exemplu există chici involuntare create de lenea de a merge la frizer, sau chici greşeli de moment oh, dar nu vreau să mă iei prea scurt la spate - ci mama chicilor!

Genul de chică inversată: părul este deja lung şi apoi este tăiat scurt în faţă şi pe după urechi. Ah, şi era făcută coc.

Nu, nu vom avea o dezbatere pe tema

C h i c a - această oroare a societăţii umane şi a haitelor de hiene

...nu, vom pune doar o întrebare simplă:

în ce moment şi prin ce mecanisme de gândire, în timpul realizării frezei, tanti respectivă a ajuns la concluzia că nu vrea să fie tunsă scurt de-a lungul şi de-a latul scăfârliei şi a hotărât că acea grozăvie numită chică îi va pastra o fărâmă de feminitate?

Fals! De ce? Cum? De ce? Nu! Când? De ce? Fals! Nu, nu, nu! Cine? De ce? De ce? De ceee?!?

Noutăţi

În mod normal acest post ar fi inclus în categoriile de mâncat şi de băut dar Nătătfleţul este deja sătul de toate dezamăgirile din ultimul timp încât se găndeşte să facă o categorie nouă: aşa nu.

Şi asta pentru că locurile despre care o să vă povestească astăzi au cam umplut paharul Nătăfleţului.

Primele localuri, dar nu cele dintâi - ceva revizuire retrospectivă este necesară - ce onorează cu prezenţa această listă sunt Casa Veche şi Green Hours.

Din categoria ar fi putut fi bun de mâncat dar nu este aşa, doamnelor şi domnilor gurmanzi: Casa Veche.

Amplasament bunicel - se pare că este considerat punctul lor forte şi terasa, da - boemă, da - aerul Bucureştilor Vechi, destul de atrăgătoare sunt părţile pozitive ale restaurantului Casa Veche. Şi cam atât. În rest...

Nătăfleţului nu îi este ruşine să recunoască, el face parte din acea categorie de oameni pentru care berea este băutura ce de cele mai multe ori merge la orice.

Aşa că vă închipuiţi cât de important este ca un local să aibă o listă de beri pentru toate gusturile, şi da, buzunarele.

Acuma ...ştim cu toţii că Nătăfleţul este cam zevzec, dar nu este imbecil şi nici prost de-a binelea încât să dea pe un produs mai mult decât face - şi în Romania de cele mai multe ori acest mai mult decât înseamnă de 2-3 ori mai mult!

Nu ştiu ce părere aveţi voi dar Nătăfleţul nu crede că o sticla de Ciuc la 0,33l valorează 6,5 lei! Şi cu atât mai mult sticla de Heineken la 0,33l nu valorează 8 lei! Deci: minus!

Urmează: serviciile. Aici am putea trage o linie. Nu au fost proaste dar nici bune. Nătăfleţul nu a fost lăsat să aştepte prea mult, dar nici ospătarul nu l-a copleşit cu atenţia sa.

Preparatele...oooh...preparatele! 19.90 de lei pentru două furculiţe de salată? Sosul de gorgonzola - doar o amărâtă de smântână *, legumele sote doar un pumn de legume congelate fierte** - când meniul îmbia la o selecţie între ciuperci, morcovi sau legume asortate, pieptul de pui - două fâşii subţiri de vreo 100 de grame la preţul unui kilogram...?

* De ce? De ce să îţi faci reclamă la preparate cu ingrediente exotice când în mod clar nu o să le pui în farfurie? (Nătăfleţul are o bănuială că este pentru a pune un preţ nejustificat produsului final)
Un mic dicţionar al ingredientelor străine din bucătăriile româneşti:
gorgonzola = smântână,
prosciuto = şuncă,
parmezan = caşcaval,
[deşi nu este exotică, în unele localuri] smântână = făină...

** De ce? De ce bucătarul sau ajutorul de bucătar dintr-un local cu pretenţii de restaurant nu este în stare să înăbuşe niste amărâte de legume într-o alună de unt?

Concluzia ...mai este nevoie să o scriu?

Partea 2: Green Hours merită o poveste numai a ei aşa că fiţi pe fază...vine...

a început

...luna Maaaaaai!

Şi nu a început prea bine.

La început de lună Nătăfleţul a fost rostogolit spre Vama Veche pentru a petrece acoloşea vreo 3 zile de vacanţă. Vacanţă nu prea a fost ci mai mult nervi şi oboseală.

Să începem cu începutul: cazare. Una sută lei camera. Groapa în curte, copaia lipsă. Dotări cameră zero.

Cazarea la tanti Tamara în Cavou a fost stigmatul aceste vacanţe şi Nătăfleţul este pornit să trâmbiţeze în lung şi în lat ca oamenii să ocolească această aşa zisă pensiune. Diferenţa dintre pensiunea cavoul lu' tanti Tamara şi şederea la cort: suta de lei.

Urmează pe listă: vremea. Deloc potrivită pentru mersul la mare şi pentru conţinutul bocceluţei Nătăfleţului care a dârdâit ca un pisoi murat mai tot timpul.

Să spunem ceva şi despre amplasament: Vama Veche. Acest sătuc, corelat cu data calendaristică de 1 Mai, devine preţ de căteva zile cel mai supraapreciat loc din ţara aceasta măruntă.

De ce se duce lumea în Vama Veche? Ca să facă exact aceleaşi lucruri care le pot face şi acasă daaar ce este cel mai important: să fie şi văzuţi făcându-le.

Dacă Nătăfleţul ar fi avut un aparat de măsurat vanitatea, acesta ar fi explodat în secunda 1 a prezenţei sale în acest loc. După aceea s-ar fi rematerializat numai pentru a exploda din nou pentru a fi sigur că s-a înţeles cât de depăşit este de cantitatea ce trebuie măsurată.

O altă calitate umană ce a dat peste cap orice aparat de măsură (adicătelea bunul simţ) este lăcomia. Nimic altceva nu justifică preţurile practicate de comercianţii hoţii din Vama Veche.

Nătăfleţul nu a simţit nici o emoţie privind marea şi nici nu s-a simţit mai liber la Vama Veche.

Nătăfleţul s-a simţit murdar, înfrigurat, furat, plictisit, golit de moralitate şi bun simţ.

P.S. Vama Veche, trupa Vama Veche, trebuie ştearsă din istoria muzicii româneşti. Cei care merg de 1 mai în Vama Veche şi urlă versurile cântecelor acestei trupe trebuiesc pedepsiţi!

Definiţie

Dacă v-aţi uita din întâmplare în Dicţionar la cuvântul agonie mai mult ca sigur veţi găsi poza Nătăfleţului!

Motivul este simplu: Nătăfleţul a fost la cinematograaaaf!
[surle, trâmbiţe, aplauze, fanfară şi paradă! fară număr!]

Şi a avut parte de 166 de minute de agonie!
[aaaaaaaaaaa <- compasiune]

Sau cu alte cuvinte: Nătăfleţul a văzut The Curious Case of Benjamin Button!
[aaaaaaaaaaa <- uşurare]




Acum, să fim clari: nu există părţi bune şi părţi rele. Nu din punctul de vedere al Nătăfleţului!

Oricăte compromisuri ar face ajunge la aceeaşi concluzie: groaznic! A fost îngrozitor! De groază! O grozăvie grozavă!
[Da, mai pot!]
Urmează staţia Grozăveşti cu peronul pe partea...

Deşi, ca să fie total imparţial Nătăfleţul trebuie să recunoască că nu e vina numai a filmului în sine, dar şi a cinematografului şi a publicului care nu i-au uşurat cu nimic suferinţa.

Ca să rezumăm: ştiţi cum uneori aveţi o idee, da' o idee bună, bună măr! şi încercaţi să o dezvoltaţi şi în acelaşi timp să îi păstraţi bunăciunea ? Da, este greu, dar nu imposibil!
[De aia există lucruri bune şi lucruri rele, asta ca să ştiţi şi voi cum funcţionează Lumea asta, zevzecilor!]

Cam aşa stă şi situaţia cu Benone Năsturel: cineva a avut o idee bună (Francis Scott Key Fitzgerald adicătelea) şi altcineva (lipitorile din Pădurea Sfântă) au stricat-o. Dar au stricat-o rău!
[Da, da chiar atât de rău!]

Benone Năsturel este un film în care nu se întâmplă nimic. Timp de 166 de minute nu se întâmplă absolut nimic!
[Ce ar trebui să se întămple întrebaţi!?]

Păi, e clar că nimeni nu se aşteaptă la o life altering experience (cel puţin nu Nătăfleţul) dar senzaţia de "Tocmai mi-am irosit 3 ore din viaţă şi nu le voi mai avea niciodată înapoi" e prea puternică şi te face să plângi...
[..sau să omori un pisoiaş mititel şi drăgălaş din cauza frustrării, după preferinţă]

Gură cască

Nătăfleţul vroia să vă spună azi despre aventurile lui în Coteţ, la Bucharest Metal Nights 7.

...Şi despre cum a câştigat el un joben verdeee - care se asortează cu nasu-i roşuuu - în anticiparea zilei de St. Patrick, bând bere bună în O'Hara...

...Şi despre noua JucărieMinunăţie a Poznaşului care e prea minunată ca să nu merite un post doar pentru ea...

Dar, vai! Nătăfleţul este iarăşi bolnav, are febră şi îi curge nasul, şi îi este peste puteri să stea la depănat poveşti.

Poate dacă îl îmbunează cineva cu o cană de ceai de muşeţel...

Recette pour un désastre

Ingrediente: French Bakery goodies, după-amiază de Duminică, ...

...companie selectă, Nătăfleţ nehalit, ...


...cafea.


Rezultat: Nătăfleţ ghiftuit şi fericit.