in da hub club hub

unde am fost săptămâna trecută, joi seară de la 21:00 până pe la oleacă după miezul nopţii?

La Blazzaj, peste drum în Tago fukin' Mago.

Din întâmplare am aflat de concertul acesta cu doar o săptămână înainte şi pentru că era la propriu peste drum am zis să dăm o tură pe acolo dacă tot ne plictisim Joi seara.

Derulăm rapid peste o săptămână: e joi, e 8:30, Nătăfleţul şi Poznaşul sorb cafeaua pe canapea.

Cu o seară înainte se lăsase cu dezmăţ şi perspectiva unei noi seri cu fum şi băutură tăia orice chef de a mişca măcar un deget.
Promisiunea e promisiune însă şi şansele nu trebuie ratate când ţi se dau pe tavă aşa că ne-am pus durerea în cui şi în Tago Mago ne-am cărat.

Am ajuns pe la 9 trecute fix dar nu vă faceţi griji, deşi e ora trecută pe afiş, eram departe de a fi în întârziere.

Nu v-am mai povestit despre Tago Mago până acum, nu? Hmm..foarte urât din partea mea.

Tago Mago e un locuşor pe strada Speranţei la numărul 21. Locuşorul ăsta este o casă mare transformată în cuibuşor de nebunii.

Am auzit că ar fi deţinut de aceeaşi oamini/om ce deţin şi Club Control, marele avanpost indie- alternative al BuCUReştilor, fapt poate mai evident dacă vă spun că Tago Mago are un nivel numit Mansarda lui Jumbo, Mansarda lui Jumbo fiind precursorul Controlului - care de fapt are ca nume mic Alt-Jumbo. Înţelegeţi ce vreau să zic sau v-am încurcat cu atâtea mamiţiche, mamiţe şi mame mari?

Nu e nevoie să înţelegeţi decât că Tago Mago se vrea a fi încă un loc unde marea, imensa, gigantica (nu chiar) scenă alternative se poate desfăşura în splendoarea ei. Avem concerte, avem club, avem manifestări cultural artistice, avem di toate. Dacă mă întrebaţi pe mine Tago Mago seamănă cu un fel de Palatul Copiilor pentru hipsteri.

Da, hai că am deviat. Deci în căsoiul ăla mare de la numărul 21 avem ??? la parter (aka Mix Bistro), bar şi sală de concert/club la etajul unu' (Hub Club), bar şi mai mult loc de băut şi manifestat cultural la mansardă (Mansarda lui Jumbo).

Ah, şi vara avem curte, terasă. E drăguţ. Servesc şi mâncare pe terasă şi bănuiesc că acum iarna fac asta şi pe undeva pe la parter, doar că nu am ajuns noi pe acolo încă. Noi suntem mai mult cu hidratarea ...

Concertul Blazzaj (că despre asta am început să vă zic) s-a ţinut la etajul unu, in da hub, mon.

- + Concertul Blazzaj a început cu 1 oră şi 20 de minute întârziere, timp în care am admirat ce a mai scos evenimentul ăsta din cotloane vintage şi indie şi pe membrii formaţiei întreţinându-se cu viitorul public la bar.
2 x + Concertul Blazzaj a avut parte de un sunet foarte bun. Poate a fost genul de muzică, poate a fost întâmplarea, nu ştiu care e motivul da' a fost excepţional.
2 x - Concertul Blazzaj s-a desfăşurat într-un loc în care fumul de ţigară neventilat îţi ardea plămânii de nefumător la fiecare respiraţie.
3 x + Concertul Blazzaj, datorită energiei şi pasiunii echipajului Blazzaj, a fost super tare! extraordinar! fantastic! de excepţie!

Muuuult mai bun decât cel din Control din primăvară şi muuult mai bun decât Anathema la o zi după (da, îmi place să răsucesc cuţitul în rană).

Cutia cu surprize

Ieri am fost în Jukebox. Fostul Becker Brau. Sincer, în afară de coşmelie nu ştiu care mai este legătura între cele două "cluburi". Şi mi-e şi lene să caut pe net şi oricum nu asta contează, contează cu ce impresie am rămas eu.

Deci: Becker Brau nu mai există. Nu mai există berea casei, nu mai există meniul specific de berărie (= cârnaţi, cârnaţi, ciolan cu varză, cârnaţi), nu mai există atmosfera de loc fără pretenţii unde te poţi simţi bine.

În schimb există club Jukebox, care încă se mai ocupă cu găzduirea unor evenimente muzicale, care are o terasă fiţoasă şi care nu are jumătate din produsele din meniu prin magazii.

Cârnaţii la grătar au fost înlocuiţi de salata Caesar pardonez moi! Berea casei a fost înlocuită cu doar Heineken, Silva Brună şi Ciuc (! ZOMGWTFBBQK1TT3N5) la draft iar berea la sticlă e o variaţie pe tema cât mai WTF şi la 0,33.

Adică ştiam de ceva vreme că preţurile ajunseseră nesimţite şi că locul era un fel de cârciumă unde oamenii cu fiţe se pot simţi oameni de rând, dar acum s-a dus de tot... la valeee...

Ciocolată cu lămâie

Acum ceva timp (7 martie a.c.) am fost la Chocolat, numai că în loc să ne rezumăm la a cumpăra eclere am ales să ne așezăm înăuntru la o masă, să bem un ceai, să ne răsfățăm cu o bârfă și de-abia după aceea să cumpărăm eclere.

Din nefericire Chocolat - localul nu s-a ridicat la înălțimea Chocolat - eclere cu ciocolată (deși mie îmi plac la fel de mult și cele cu cafea, dar nu pot să o zic că o să se uite Poznașul urât la mine). Poate era din cauza unei răceli sau poate din cauza ploii, a zilei de duminică, nu ştiu, cert este că nu mi-a lăsat o impresie prea bună.

În primul rând era foarte aglomerat şi în condiţiile în care 90% din local este plin zgomotul concurează cu cel din Gara de Nord. Nu ştiu dacă ceilalţi oameni au venit acolo pentru prânz, o bere cu amicii, o cafea sau altceva, cert este că la o cană de ceai şi o Rază de Soare ca răsfăţ de Duminică după-amiaza mi-aş fi dorit puţin mai multă linişte şi pace şi că nu trebuiască să stau aplecat peste masă ca să pot conversa.

În al doilea rând, ori eram invizibili ori domnişoarele care fac servirea au ales să ne ignore la început pentru câteva minute bune. Asta în condiţiile în care stăteam la o masă de lângă comandamentul central. Tendinţa asta cu ignorarea, sau poate nepăsarea sau poate uitucismul a fost o caracteristică a întregii vizite. Ok, nu e ca şi cum am cerut tratament preferinţial, nu pretind de la nimeni să ştie că eu sunt Nătăfleţul şi să pupe ţărâna pe care calc, dar nici nu vreau să fiu tratat cu fundul. Că mă supăr. Şi nu mă mai duc. Ah, şi scriu şi pe blog că au fost răi. Uite-aşa!
Deci da. Deşi am comandat de la bun început două ceaiuri şi o prăjitură şi o bere, de-abia pe la a doua ceaşcă de ceai ne-am dat seama că vacile nu erau mulse chiar atunci, că frişca nu era bătută cât se infuza lâmâia, că zmeura nu se cocea cât sorbeam noi din Tokio Fusion, nu. Domnişoara pur şi simplu a uitat. Poate era începătoare. Poate că nu ne pasă.

În al treilea rând eram răciţi şi ceaiul pe care l-am servit ni se părea a fi doar apă fiartă, iar din prăjituricia cu zmeură nu simţeam decât textura zahărului, dar am fost asiguraţi că ambele erau foarte bune şi aromate şi gustoase. Bine, fie.

Să aşteptăm a doua vizită ca să ne facem o părere clară? Aşa ziceţi? Hai să lăsăm de la noi. Să fim darnici. Oricum nu putem zice de foarte rău că ne lingem pe bot de eclere.

trei uşi mai încolo

De mult nu v-a mai povestit Nătăfleţul aventurile lui şi ale Poznaşului în lumea barurilor şi restaurantelor din Bucureşti.
Nu, nu e pentru că s-a ascuns într-o gaură de şoricel ci pentru că ...locurile nu meritau menţionate?

Oricare ar fi adevăratul motiv în această seară Nătăfleţul s-a hotărât să vă povestească despre ... trrrrâm trrrrâm...

The Legend
strada Colţei numărul 50

Paranteză lungăăă (

Mai ţineţi minte că Vinerea trecută Nătăfleţul v-a spus că se duce în O'Hara să savureze bere nefiltrată?
Ei bine, nu a mai ajuns acolo.
Motivul? Unul foarte simplu: nu mai erau locuri!
Se pare că O'Hara suferă de boala tuturor locuşoarelor foste bune din Centrul Istoric, care odată cu repararea străzilor au devenit mai puţin bune.
Orice aţi zice voi, calitatea unui bar este dată şi de calitatea clienţilor săi şi după dărâmarea schelelor şi dispariţia podeţelor de lemn o gloată de posers, faggots, hippies şi overall losers - please excuse my French! - au invadat localurile mici şi primitoare şi le-au umplut cu fumuri. Şi la propriu şi la figurat.
Deci ce reţinem: că cei doi eroi ai noştri au rămas cu pofta în cui de bere nefiltrată.

Ah, dar Soarta îi favorizează pe cei frumoşi şi isteţi şi aşa se face că ...

)

În seara de graţie Luni, după o luuungă şi extenuantă zi de muncă, Nătăfleţul şi Poznaşul poposesc în localul numit The Legend.

Poziţionarea? Excelentă. În centru, dar totuşi departe de străzile aglomerate şi de şleahta mai sus menţionată.

De pe dinafară lucrurile păreau promiţătoare.
Intrăm. Localul e micuţ. Merge probabil după ideea puţin da bun, decât mult şi prost.
Vreo şase mese sus, jos - unde cică e partea de "club" - nu am ajuns.
Mesele sunt de patru & şase persoane aşa că încape destulă lume cât să nu şuiere vântul dar nici prea multă că după aia e ca în gară şi nu ne mai place.

Primul minus: scaunele sunt cam înalte. Nu, serios! sunt prea înalte aşa că faceţi nişte flotări şi genoflexiuni înainte de a merge acolo ca să fiţi siguri că aveţi destulă forţă să vă aşezaţi.

Odată cazaţi la o masă comfortabilă, ne dăm jos...şi mergem la bar să comandăm ...bere nefiltrată! desigur. Pam-pam!
Încet încet dar sigur se pare că moda berii nefiltrate prinde...ceea ce e de bine, v-o zice Nătăfleţul.
Legenda mai are şi altă bere bună, nedichistă adicătelea - Carlsberg, Tuborg, Guinness & altele şi se zvoneşte că şi vinul fiert este bun, deşi Nătăfleţul şi Poznaşul nu servesc. Preţuri decente.

Muzica - aşa şi aşa.
Aţi încercat vreodată să setaţi genul muzical la o piesă în iTunes? Ei bine, pentru genul muzical iTunes oferă un combo box de unde poţi alege dintr-o serie de genuri consacrate. Unul dintre acestea se intitulează "world". Orice nu este pop, rock, metal, new age, trance, techno, etc ...este...World! Cam aşa şi muzica din Legendă. Nu este rea - că nu o dă pe aberaţii electronice, popeşti sau hiphopăreşti - dar este atât de rock-indie generică încât nu impresionează prin nimic.

Decorul - deşi unii ar putea zice "excepţional" - murale cu vedete şi versuri şi aberaţii, pentru cunoscătorii bodegilor de roacheri nu e nimic deosebit. Şi Freedom are/avea orci cu topoare pe pereţi şi Fri Kultur are tabulaturi ...şi? nu i-a picat nimănui faţa ...

Hai să mai zicem şi de bine: deşi sus era plin şi peste 50% din cei prezenţi fumau, atmosfera era decent respirabilă ceea ce înseamnă că stau bine cu aerisirea.
La un studiu aprofundat s-a constatat că opinia forumaltă mai sus este total greşită. Nu era fum pentru că nu se fuma în draci! deoarece la o vizită ulterioară a fost ..jale.

Acuma iar trebuie să zic de rău dar altfel nu se poate. Toaleta: dezastru. Una singură, unisex, şi aia stricată. Când am dat buzna în cămăruţă că deh, natura cere! m-au întâmpinat doi neni aflaţi în plin proces de dezasamblare a rezervorului. Am fost rugat să revin în 5 minute. Daaa...nu am mai revenit că oricum berea se terminase şi ne era şi foame dar să se ştie că s-a notat. Deci nu.

Hmm..am uitat ceva? Ei dacă vă interesează, daţi şi voi o tura că nu vă pică picioarele ...

Cultură gratis? o să vă întreb

Cum adică? o să întrebaţi
Fri Kultur adică, o să răspundă Nătăfleţul. Strada Vasile Lascar, numărul 66, adică.

Nu e nimic gratis, iar cultura nu prea e de găsit.

Ce găseşti însă e o atmosferă autentică de băruleţ de roacheri, hippies şi alte dubioşenii de astea.

Muzica este 80% bună (+++), atmosfera deocamdată este ok (nu prea are clienţi adicătelea), băutura şi preţurile sunt decente, iar personajele exotice nu lipsesc şi pot fi oricând subiectul unei conversaţii veninoase.

Este locul perfect, fără pretenţii, unde poţi să bei o bere cu prietenii sau să te faci muci cu străinii, fără să trebuiască să te gândeşti la consecinţe.

Un maaare plus pentru toaletele (încă) foarte curate.

Şi vă roagă Nătăfleţul: nu vă îngrămădiţi, lui îi plac barurile goale.

Meh

Uneori ai o zi bună.
Şi pentru că te bucuri de ea dar nu stai să contemplezi ceea ce faci o uiţi, o treci cu vederea.
Şi după aceea ai o zi proastă.
Dar de data asta frustrarea şi supărarea persistă.

Da, Nătăfleţul ştie că vă spune acum lucruri prea bine cunoscute dar simte că îi este mai bine dacă o face.
Nu vrea să fie nici filozof, nici victimă, nici nimic. Vrea să fie Nătăfleţ şi atât.

---

Şi a fost şi sfârşit de săptămână şi Nătăfleţul a fost în multe locuri, unele mai frumoase, altele mai urâte, altele meh.

La Dud - capitolul poate fi încheiat. Verdict: groaznic! Ce să ne mai ascundem: nu sunt în stare să facă nişte piept de pui de ce li s-ar da încă o şansă cu un fel mai pretenţios (şi exagerat de scump!) cum ar fi pieptul de raţă? Lasa-mă domnule cu aerele astea ...

La Motoare - doar un alt loc făcut cu investiţii minime unde se poate bea bere la suprapreţ în Bucureşti, atmosferă hippie - metal - şi celelalte, varianta "de vară" a Lăptăriei lui Enache, dă bine să fii văzut acolo dacă te crezi non-conformist.

Cool Cat - o casă cu grafitti pe pereţi şi bean bags pe jos (o altă investiţia minimă, da), o budă infectă, o barmaniţă care arată bine, Cuba Libre excelentă, berea - Ursus & Peroni meh, mda probabil (dar mai mult sigur!) un junkies joint (official chillout place)...da' noi suntem inocenţi şi închidem un ochi...

Lente - ah, Lente ...mica gemă a verii trecute, micul secret al după amiezelor însorite în curtea cu viţă de vie şi ceaiuri cu gheaţă delicioase, personalul amabil ...totul s-a dus la baie. Nevoia de clientelă sau poate nevoia de a se conforma cu "tot ce este bun ţine puţin" ...cine ştie...

Que Pasa - un fel de Fata Morgana a barurilor bune. Dragoste la prima ascultare - muzica excelentă de fiecare dată numai că domnişoara era mofturoasă şi prefera să îşi aleagă pretendenţii aşa că după o serie de uşi trântite în nas s-a renunţat la a o mai curta.
O sclipire de moment şi ne regăsim pe terasa întunecată şi tăcută a barului. Mda, afară nu se auzea muzica, meniul pe lângă faptul că nu era prea generos - pe jumătatea lipsea din magazii ...dezamăgire ...măcar au renovat toaleta!

raită pe la Street Delivery ...mare densitate de hipioţi şi gură cască aşa că s-a decis că e mai bine să nu li se îngroaşe rândurile,

...şi o goană după cipici pentru Domniţă. Dar asta este o altă poveste pe care v-a spus-o ea deja, nu are rost să ne mai repetăm.

Marile frânte speranţe

...sau Despre la Dud.

Da, aceasta este încă o poveste despre mâncare, locuri de mâncat şi dezamăgiri.

Locul despre care o să vă povestească Nătăfleţul astăzi se numeşte La Dud (strada Speranţei, numărul 7! ce nume de cântec...).

A fost zărit într-o misune de explorare prin apropierea Pieţei Rosetti şi instant a devenit obsesie.

Asta se întâmpla Sâmbătă pe la prânz.

S-au făcut demersurile necesare, s-au uns mecanismele potrivite şi astfel Duminică seara un Nătăfleţ dichisit şi un Poznaş hămesit îşi făceau intrarea pe terasa aşezământului cu monument al naturii în curte!

Puţină documentare îi informase pe eroii noştri că localul se vroia a fi mai mult înspre restaurant decât local cu scop general de băut-poate mâncat şi că piesa de rezistenţă o constituie pastele făcute în casă şi deserturile.

Terasă micuţă dar cochetă, mobilier din lemn si fier forjat (asta e întotdeauna un plus - Nătăfleţul urăşte localurile cu mese şi scaune de plastic, turceşti) cu un aer boem ...până când ţi se desfundă urechile şi eşti agasat de muzica optzecistă.

Trecănd cu vederea acest amănunt...să comandăăăm. Mai întâi de băut că de-abia am avut timp să ne aruncăm ochii pe meniu. Vine şi băutura, ocazie cu care comandăm mâncarea. Vaaai, dar nu avem piept de pui deloc! Săracul Poznaş îşi alege şi el o porţie de paste. Doar sunt făcute în casa!

Nu-i nimic, suntem optimişti, hai să discutăm.
Şi discutăm.
Şi muzica devine enervantă.
Şi paharele se golesc.
Şi mâncarea nu mai vine.
Şi nici un chelner nu ne încântă cu prezenţa ca să putem dezlega misterul acestei lungi aşteptări.
Şi miroase a mici.
Oh, mici! De ce nu i-am văzut în meniu? Trebuia să îmi iau mici!
Şi măncarea nu mai vine.
Doar sunt paste făcute în casa. Deci probabil le fac acum.
Hmmm, pâinea asta uscată, tăiată de dimineaţă, care probabil a stat vreo 8 ore în praf, arată apetisant.
Oare au uitat de noi?
În sfârşit!

Paste carbonara pentru Nătăfleţ şi ravioli cu busuioc şi încă ceva pentru Poznaş...mmm....

...dezastru!

Pastele carbonara numai carbonara nu erau. Zeama albicioasă în care se lăfăiau părea a fi smântână, sare - ioc!, şuculiţa prea grasă şi prea prăjită.

Ravioli? Hahahaha ...mmmm....mda. O masă gelatinoasă cu umplutură dubioasă (nu, nu era carne) ce se lăfăia în nişte ulei şi resturi de roşii. Aromă = zero.

Nu înteleg de ce lumea se fereşte de sare ca de Satana...adică, nimeni nu a spus să abuzăm, dar puţină sare..pentru gust, este obligatorie!

Probabil că bucatarul (sau bucătăreasa) de La Dud a crezut că Nătăfleţul şi Poznaşul sunt la regim, altfel nu se explică o asemenea eroare.

Oricum, să nu mai agonizăm, să punem puctul pe i:
la Dud
- mancarea = nu
- servicii = nu
- atmosfera = nu prea (muzica proastă, nepotrivită cu peisajul)
- bun doar de băut = poate.

Cu o floare nu se face Primăvară şi un local nu poate fi judecat doar dintr-o vizită, dar prima impresie contează şi în cazul La Dud aceasta nu a fost una prea bună.

Tristeţi adânci de pui de mâţă

Calitatea ceaiul Lipton - thé vert Tchaé orient a scăzut.

Aroma lui odată delicată, uşor înţepătoare (anis, cannelle, réglisse - anason, scorţişoară, lemn dulce pentru profani şi oameni leneşi) a devenit ştearsă, de iarbă opărită.

Nătăfleţul este trist, având în vedere că este ceaiul lui preferat.

Nu putem decât să ne întrebăm dacă acesta este adevărul sau schimbarea gustului este cauzată de un posibil abuz, Nătăfleţul devenind atât de obişnuit cu aroma încât nu mai este impresionat?

Oare vom afla vreodată?

Gură cască

Nătăfleţul vroia să vă spună azi despre aventurile lui în Coteţ, la Bucharest Metal Nights 7.

...Şi despre cum a câştigat el un joben verdeee - care se asortează cu nasu-i roşuuu - în anticiparea zilei de St. Patrick, bând bere bună în O'Hara...

...Şi despre noua JucărieMinunăţie a Poznaşului care e prea minunată ca să nu merite un post doar pentru ea...

Dar, vai! Nătăfleţul este iarăşi bolnav, are febră şi îi curge nasul, şi îi este peste puteri să stea la depănat poveşti.

Poate dacă îl îmbunează cineva cu o cană de ceai de muşeţel...

Epopee nătăfleaţă paradiziaco-infernală

Pentru că este Luni (!?!) Nătăfleţul o să vă povestească despre aventurile lui de Duminică.

...şi anume cum a făcut el cunoştinţă cu un alt bar popular printre pletoşi: Heaven and Hell.

Nătăfleţul nu se poate pronunţa asupra naturii paradisiaque a acestui local - poate pentru că a lipseşte cu desăvărşire? - dar vă asigură că partea infernală este reprezentată cu brio.

Nu că ar fi ceva rău în cazul de faţă, adică

nimeni nu se aşteaptă ca mesele să aibă feţe de masă scrobite,
aranjamente florale dichisite,
aerul să miroasă discret a levanţică
şi în surdină
să se audă o muzica fină!

Nicidecum!

În afară de muzica dată prea tare încât nu îl auzi pe cel de lângă tine, ventilaţia egală cu zero (nu, moriştile umane care se dezlănţuie aleatoriu în funcţie de preferinţele muzicale nu sunt de ajuns) încât miroşi a sperietoare de ţânţari dupe 20 de minute şi berea proastă (dar ieftină!) care îţi dă dureri de cap după două sticle ...Paradisul Infernal e acceptabil pentru ceea ce se vrea a fi.

În plus, faptul că nu există opţiunea şederii la mese mici îţi dă ocazia să cunoşti oameni noi şi să faci schimb de idei, ceea ce este întotdeauna un lucru bun!