Cele mai bune locuri în care nu am fost: partea I - Café Amnezia

Cele mai bune locuri în care nu am fost sunt un fel de Fată Morgana a hoinărelilor urbane.

Sunt acele localuri care te atrag doar prin nume, prin renume, printr-o uşă misterioasă, printr-un perete desenat, prin înălţimea zidurilor de care sunt înconjurate.

Întămplător, numele primului loc bun unde nu am fost începe cu litera A, aşa cum îi şade bine unui început.

Café Amnezia, fosta stradă a Artelor, la numărul 6, acum strada Sfinţii Apostoli, numărul 21.

Mirobolant, nu? Până şi strada este o amintire a unei alte străzi, poate uitată, poate nu.

Deşi la prima vedere poate fi confundată cu o bodegă ordinară, la un studiu aprofundat şi dezbrăcat de prejudecăţi Amnezia poartă o nuanţă specială de Altfel.

Café Amnezia este un loc modest, fără pretenţii, unde poţi savura o cafea şi o apă minerală ore întregi aşteptând ca după-amiaza să-şi târâie oasele leneşe de pe scenă şi să facă loc nopţii ce de-abia aşteaptă să te primească în braţele ei decadente şi graţioase.

În Café Amnezia se fumează. Destul de mult.
Vedeţi voi, Amnezia este locul unde se adună cei cu suflet (dar nu şi profesie!) de artist, neînţeleşii, filosofii moderni, boemii societăţii secrete bucureştene.
Odată ce ai atins stadiul de personalitate nu mai ai ce căuta în Amezia. Biletul de intrare în cafenea este mizeria, neîmplinirea.
Aşa se face că personaje incomplete trag cu sete din ţigaretele subţiri ca şi cum la capătul celor 3 minute de dorinţă carbonizată se găseşte afirmarea, umplând cu fumul lor cotloanele cafenelei şi ungherele viselor rătăcitoare.

Muzica! Ah, da ..muzica!
Muzica este întotdeauna în surdină, atât pentru a nu eclipsa discuţiile aprinse dintre minţile flămânde, cât şi pentru a lăsa loc să crească gândurilor vreunui visător amnezic căci muzica bună e precum apa pentru plante. Dacă e prea multă, planta putrezeşte. Daca e prea puţină, planta flămânzeşte.
Muzica bună hrăneşte!

În încheiere, cum altfel, o dilemă: oare chiar aşa este? Oare vom afla vreodată cum este în Café Amnezia sau vom trece visători pe lângă uşa ei, temători să nu risipim închipuirea primei impresii?

Preocupare chinuitoare

Stătea aşa Nătăfleţul şi o ardea boem pe peron în Victoriei.

Aglomeraţie mare mon cher!

Şi la un moment dat îşi face apariţia o tanti. Tanti vorbea la telefon. Nu, nu vorbea tare, nici nu gesticula. Vorbea la telefon şi atât.

Acuma, ce e de discutat: tanti avea ...o freză.
Şi când zic freză ştiţi că urmează ceva spectaculos.
Ce poate fi spectaculos la o freză?
Păi în nici un caz faptul că arată bine, nu! O freză este spectaculoasă atunci când este un dezastru!

Hai să punem punctul pe i ca să ştim clar cu ce avem de a face: era o chică doamnelor şi domnilor!

O. Chică.

Şi nu orice fel de chică - de exemplu există chici involuntare create de lenea de a merge la frizer, sau chici greşeli de moment oh, dar nu vreau să mă iei prea scurt la spate - ci mama chicilor!

Genul de chică inversată: părul este deja lung şi apoi este tăiat scurt în faţă şi pe după urechi. Ah, şi era făcută coc.

Nu, nu vom avea o dezbatere pe tema

C h i c a - această oroare a societăţii umane şi a haitelor de hiene

...nu, vom pune doar o întrebare simplă:

în ce moment şi prin ce mecanisme de gândire, în timpul realizării frezei, tanti respectivă a ajuns la concluzia că nu vrea să fie tunsă scurt de-a lungul şi de-a latul scăfârliei şi a hotărât că acea grozăvie numită chică îi va pastra o fărâmă de feminitate?

Fals! De ce? Cum? De ce? Nu! Când? De ce? Fals! Nu, nu, nu! Cine? De ce? De ce? De ceee?!?