Se afișează postările cu eticheta cafenea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cafenea. Afișați toate postările
Râsul curcilor
Astăzi ne-am servit cu o cafea pe o terasă. Mai în centru și mai la stradă așa. Nu o să-i zic numele, dar a fost destul de des menționată prin 365. În afară de noi, chelnerița. La un moment dat se apropie două cucoane. După vorbă nu erau românce (erau chiar suedeze, dar nu are importanță). Chelnerița le lasă se se uite vreo 2 minute pe meniu și apoi le abordează cu un Bună ziua mare cât inima ei. Fimeile comandă mai cu chiu cu vai 2 beri, chelnerița dă să plece să aducă comanda, fimeile o opresc: "sandwiches ...". Chelnerița scoate o a doua fițuică de subt scrumieră. Fimeile se uită pe ea, comentrează între ele, arată cu degetul spre un ingredient "what is this? I do not understand..." la care chelnerița se apleacă și privește meniul "nici eu nu știu să vă spun". Fimeia se uită mirată la chelneriță, aceasta se uită plictisită la fimeie, ridică din umeri, până la urmă comanda este făcută (cu alt sandwich dacă vă interesează). Restul întâmplării este irelevant.
să trăiți, să înviați
în noul și renovatul pasaj de la Universitate s-au deschis două cafenele.
Una e cafenea-cafenea, una e cafenea-cofetărie.
Aia cafenea-cafenea, e mai de fițe așa cu canapele, măsuțe joase, fancy baristas, shitty music, scăunele mici și decor modernist.
Modern, modernist dar și ei au intrat ca tot românul în spiritul sărbătorilor de iarnă. Și ce e tradițional la noi de sărbători? Să bagi CD-ul cu colinde și să te minunezi de ce mare păstrător al obiceiurilor ești.
Eventual, dacă ești cafenea-cafenea, în pasaj la Universitate, mai scoți și boxele afară, să audă colindele și fraierii ce se duc la muncă cu metroul și nu au timp să soarbă o cafea tolăniți pe canapele de vinilin în liniște.
Nătăflețul și Poznașul merg dimineața la muncă.
Observând schelălăiala din boxa plasată ostentativ în afara localului, Nătăflețul zice:
-Ia uite! Au intrat și ăștia în spiritul sărbătorilor!
La care Poznașul, mai informat așa de felul lui:
-Daaaaa, sărbătorile pascale!
Una e cafenea-cafenea, una e cafenea-cofetărie.
Aia cafenea-cafenea, e mai de fițe așa cu canapele, măsuțe joase, fancy baristas, shitty music, scăunele mici și decor modernist.
Modern, modernist dar și ei au intrat ca tot românul în spiritul sărbătorilor de iarnă. Și ce e tradițional la noi de sărbători? Să bagi CD-ul cu colinde și să te minunezi de ce mare păstrător al obiceiurilor ești.
Eventual, dacă ești cafenea-cafenea, în pasaj la Universitate, mai scoți și boxele afară, să audă colindele și fraierii ce se duc la muncă cu metroul și nu au timp să soarbă o cafea tolăniți pe canapele de vinilin în liniște.
Nătăflețul și Poznașul merg dimineața la muncă.
Observând schelălăiala din boxa plasată ostentativ în afara localului, Nătăflețul zice:
-Ia uite! Au intrat și ăștia în spiritul sărbătorilor!
La care Poznașul, mai informat așa de felul lui:
-Daaaaa, sărbătorile pascale!
Cele mai bune locuri în care nu am fost: partea I - Café Amnezia
Cele mai bune locuri în care nu am fost sunt un fel de Fată Morgana a hoinărelilor urbane.
Sunt acele localuri care te atrag doar prin nume, prin renume, printr-o uşă misterioasă, printr-un perete desenat, prin înălţimea zidurilor de care sunt înconjurate.
Întămplător, numele primului loc bun unde nu am fost începe cu litera A, aşa cum îi şade bine unui început.
Café Amnezia, fosta stradă a Artelor, la numărul 6, acum strada Sfinţii Apostoli, numărul 21.
Mirobolant, nu? Până şi strada este o amintire a unei alte străzi, poate uitată, poate nu.
Deşi la prima vedere poate fi confundată cu o bodegă ordinară, la un studiu aprofundat şi dezbrăcat de prejudecăţi Amnezia poartă o nuanţă specială de Altfel.
Café Amnezia este un loc modest, fără pretenţii, unde poţi savura o cafea şi o apă minerală ore întregi aşteptând ca după-amiaza să-şi târâie oasele leneşe de pe scenă şi să facă loc nopţii ce de-abia aşteaptă să te primească în braţele ei decadente şi graţioase.
În Café Amnezia se fumează. Destul de mult.
Vedeţi voi, Amnezia este locul unde se adună cei cu suflet (dar nu şi profesie!) de artist, neînţeleşii, filosofii moderni, boemii societăţii secrete bucureştene.
Odată ce ai atins stadiul de personalitate nu mai ai ce căuta în Amezia. Biletul de intrare în cafenea este mizeria, neîmplinirea.
Aşa se face că personaje incomplete trag cu sete din ţigaretele subţiri ca şi cum la capătul celor 3 minute de dorinţă carbonizată se găseşte afirmarea, umplând cu fumul lor cotloanele cafenelei şi ungherele viselor rătăcitoare.
Muzica! Ah, da ..muzica!
Muzica este întotdeauna în surdină, atât pentru a nu eclipsa discuţiile aprinse dintre minţile flămânde, cât şi pentru a lăsa loc să crească gândurilor vreunui visător amnezic căci muzica bună e precum apa pentru plante. Dacă e prea multă, planta putrezeşte. Daca e prea puţină, planta flămânzeşte.
Muzica bună hrăneşte!
În încheiere, cum altfel, o dilemă: oare chiar aşa este? Oare vom afla vreodată cum este în Café Amnezia sau vom trece visători pe lângă uşa ei, temători să nu risipim închipuirea primei impresii?
Sunt acele localuri care te atrag doar prin nume, prin renume, printr-o uşă misterioasă, printr-un perete desenat, prin înălţimea zidurilor de care sunt înconjurate.
Întămplător, numele primului loc bun unde nu am fost începe cu litera A, aşa cum îi şade bine unui început.
Café Amnezia, fosta stradă a Artelor, la numărul 6, acum strada Sfinţii Apostoli, numărul 21.
Mirobolant, nu? Până şi strada este o amintire a unei alte străzi, poate uitată, poate nu.
Deşi la prima vedere poate fi confundată cu o bodegă ordinară, la un studiu aprofundat şi dezbrăcat de prejudecăţi Amnezia poartă o nuanţă specială de Altfel.
Café Amnezia este un loc modest, fără pretenţii, unde poţi savura o cafea şi o apă minerală ore întregi aşteptând ca după-amiaza să-şi târâie oasele leneşe de pe scenă şi să facă loc nopţii ce de-abia aşteaptă să te primească în braţele ei decadente şi graţioase.
În Café Amnezia se fumează. Destul de mult.
Vedeţi voi, Amnezia este locul unde se adună cei cu suflet (dar nu şi profesie!) de artist, neînţeleşii, filosofii moderni, boemii societăţii secrete bucureştene.
Odată ce ai atins stadiul de personalitate nu mai ai ce căuta în Amezia. Biletul de intrare în cafenea este mizeria, neîmplinirea.
Aşa se face că personaje incomplete trag cu sete din ţigaretele subţiri ca şi cum la capătul celor 3 minute de dorinţă carbonizată se găseşte afirmarea, umplând cu fumul lor cotloanele cafenelei şi ungherele viselor rătăcitoare.
Muzica! Ah, da ..muzica!
Muzica este întotdeauna în surdină, atât pentru a nu eclipsa discuţiile aprinse dintre minţile flămânde, cât şi pentru a lăsa loc să crească gândurilor vreunui visător amnezic căci muzica bună e precum apa pentru plante. Dacă e prea multă, planta putrezeşte. Daca e prea puţină, planta flămânzeşte.
Muzica bună hrăneşte!
În încheiere, cum altfel, o dilemă: oare chiar aşa este? Oare vom afla vreodată cum este în Café Amnezia sau vom trece visători pe lângă uşa ei, temători să nu risipim închipuirea primei impresii?
Acum două nopţi
am visat ceva ce nu-mi mai amintesc. De obicei nu-mi amintesc ce visez, dar în cazul de faţă contextul este oricum inutil.
Ce e important e că în visul ăsta Nătăfleţul şi cu domnul Eiríkr stăteau de vorbă (nu, nu aşa mi-am dat seama că visez) şi domnul Eiríkr îi povestea Nătăfleţului cum mai stau afacerile la cafeneaua sa.
Şi acum vine partea prea tare: cafeneaua domnului Eiríkr se numea Bicicleta Albastră!
Nu e aşa că e genial? Staţi, staţi... respiraţi adânc, închideţi ochii, zâmbiţi şi apoi deschideţi-i din nou:
Când o să fiu mare o să-mi deschid şi eu o cafenea, de vis, şi aşa o să se numească. Şi domnul Eiríkr o să fie membru de onoare al societăţii Bicicleta Albastră şi invitat permanent în cafenea. Succes garantat!
Pe. Se. Mai târziu am aflat că există şi un film cu numele asta făcut după o carte cu acelaşi nume, dar e oricum irelevant, cafeneaua domnului Eiríkr e mai tare!
Ce e important e că în visul ăsta Nătăfleţul şi cu domnul Eiríkr stăteau de vorbă (nu, nu aşa mi-am dat seama că visez) şi domnul Eiríkr îi povestea Nătăfleţului cum mai stau afacerile la cafeneaua sa.
Şi acum vine partea prea tare: cafeneaua domnului Eiríkr se numea Bicicleta Albastră!
Nu e aşa că e genial? Staţi, staţi... respiraţi adânc, închideţi ochii, zâmbiţi şi apoi deschideţi-i din nou:
Bicicleta Albastră!
ge. ni. al !
ge. ni. al !
Când o să fiu mare o să-mi deschid şi eu o cafenea, de vis, şi aşa o să se numească. Şi domnul Eiríkr o să fie membru de onoare al societăţii Bicicleta Albastră şi invitat permanent în cafenea. Succes garantat!
Pe. Se. Mai târziu am aflat că există şi un film cu numele asta făcut după o carte cu acelaşi nume, dar e oricum irelevant, cafeneaua domnului Eiríkr e mai tare!
Ciulama greco - franţuzo - italiană
De mult timp Nătăfleţul nu v-a mai luat într-un tur al locurilor de mâncat din Bucureşti. Cum restanţele sau tot strâns şi Nătăfleţul este oricum prea ocupat să abereze ceva nou... astăzi este ziua voastră norocoasă!
...nu acelaşi lucru putem spune şi despre Nătăfleţ şi ziua de vineri, de săptămâna trecută, când mânat de o foame de lup, Nătăfleţul a cedat tentaţiei şi a mers la Puţin din Tot. Pentru curioşi, Puţin din Tot se găseşte pe bulevardul Pache Protopopescu la numărul 27.
Puţin din Tot e şi restaurant şi pub şi cafenea şi pizzerie şi tot ce vrei. E puţin din toate acestea şi ce e mai important puţin din tot se referă numai la părţile bune pe care ar trebui să le aibă un asemenea loc. Cele rele...abundă!
Să începem cu faptul că localul era cam 30% ocupat şi cu toate acestea dominişoarele care serveau făceau cu greu faţă altfel Nătăfleţul nu îşi explică de ce a fost ignorat de mai multe ori pe parcursul vizitei sale.
Meniul este cam sărăcăcios (dar asta poate pentru că locul nu este un restaurant în toată puterea cuvântului) şi din denumirile pompoase ale felurilor de mâncare te gândeşti că localul se vrea a fi unul cu specific grecesc...
Confuzia devine şi mai mare când în faţă ţi se pune mâncare comandată (fără grabă, dar poate că asta e specificul ...italian?) şi aflii că sub titulatura de pui file cu sos alb şi ciuperci se ascund câteva bucăţele de piept de pui într-o zeamă cu gust puternic de făină - adică ciulama pe româneşte - în care se mai tolănesc şi vreo câteva ciuperci din conservă iar orezul servit ca garnitură (deşi Nătăfleţul nu a comandat una crezând că ciupercile au acest rol!) putea la fel de bine fi cumpărat de la un supermarket din acelea care vând măncare gătită şi încălzit.
Al doilea fel de mâncare servit la Puţin din Tot a fost dichisitul souvlaki de pui, adică pe româneşte: frigărui. Din păcate şi la acest fel garnitura a fost acelaşi orez fără gust şi deci nici la acest capitol nu primeşte plus.
Recapitulare: servirea - groaznică, măncarea - porţii de destul de mici şi nimic care să merite efortul deplasării, preţuri - acceptabile dar poţi mănca în alte locuri mai bine, mai bun şi cu aceeaşi bani.
Notă suplimentară: berea - proastă, din gaşca Ursus!
Singurul detaliu care i-a plăcut Nătăfleţului a fost decorul dar din păcate aceste nu este de ajuns pentru a îl convinge să se mai întoarcă. Cel puţin nu să mănânce. Poate doar pentru o cafea de după-amiază ...
...nu acelaşi lucru putem spune şi despre Nătăfleţ şi ziua de vineri, de săptămâna trecută, când mânat de o foame de lup, Nătăfleţul a cedat tentaţiei şi a mers la Puţin din Tot. Pentru curioşi, Puţin din Tot se găseşte pe bulevardul Pache Protopopescu la numărul 27.
Puţin din Tot e şi restaurant şi pub şi cafenea şi pizzerie şi tot ce vrei. E puţin din toate acestea şi ce e mai important puţin din tot se referă numai la părţile bune pe care ar trebui să le aibă un asemenea loc. Cele rele...abundă!
Să începem cu faptul că localul era cam 30% ocupat şi cu toate acestea dominişoarele care serveau făceau cu greu faţă altfel Nătăfleţul nu îşi explică de ce a fost ignorat de mai multe ori pe parcursul vizitei sale.
Meniul este cam sărăcăcios (dar asta poate pentru că locul nu este un restaurant în toată puterea cuvântului) şi din denumirile pompoase ale felurilor de mâncare te gândeşti că localul se vrea a fi unul cu specific grecesc...
Confuzia devine şi mai mare când în faţă ţi se pune mâncare comandată (fără grabă, dar poate că asta e specificul ...italian?) şi aflii că sub titulatura de pui file cu sos alb şi ciuperci se ascund câteva bucăţele de piept de pui într-o zeamă cu gust puternic de făină - adică ciulama pe româneşte - în care se mai tolănesc şi vreo câteva ciuperci din conservă iar orezul servit ca garnitură (deşi Nătăfleţul nu a comandat una crezând că ciupercile au acest rol!) putea la fel de bine fi cumpărat de la un supermarket din acelea care vând măncare gătită şi încălzit.
Al doilea fel de mâncare servit la Puţin din Tot a fost dichisitul souvlaki de pui, adică pe româneşte: frigărui. Din păcate şi la acest fel garnitura a fost acelaşi orez fără gust şi deci nici la acest capitol nu primeşte plus.
Recapitulare: servirea - groaznică, măncarea - porţii de destul de mici şi nimic care să merite efortul deplasării, preţuri - acceptabile dar poţi mănca în alte locuri mai bine, mai bun şi cu aceeaşi bani.
Notă suplimentară: berea - proastă, din gaşca Ursus!
Singurul detaliu care i-a plăcut Nătăfleţului a fost decorul dar din păcate aceste nu este de ajuns pentru a îl convinge să se mai întoarcă. Cel puţin nu să mănânce. Poate doar pentru o cafea de după-amiază ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)