E este pentru E bine

Când cresc mare vreau să mă fac arhitect să îmi fac propria casă, frumoasă.

Întâmplător, sau nu, urmăresc câteva bloguri de stil şi design interior. Cred că face parte din bucata aceea a personalităţii mele dacă nu eu, atunci toată lumea oricine ...
as in
dacă eu nu am o casă frumoasă, măcar ei să aibă şi să îmi arate şi mie...
dacă eu nu pot merge în cutare loc, măcar ei să meargă şi să îmi arate şi mie...
dacă eu not pot găti aşa ceva, măcar ea să gătească şi să salivez şi eu...

Avem nevoie de mai mulţi oameni de ăştia, creativi, care să (ne) inspire.

Dar nu pentru că o să te uiţi la ei şi la ce au făcut şi o să zici într-o zi şi eu o să...nuuu, nu fiţi proşti, vă amăgiţi!

Revenind la chestia cu casa: am văzut tot felul de case frumoase, majoritatea simple, mici ca suprafaţă dar amenajate astfel încât să pară spaţioase, frumos integrate în natură, fără să fie ostentative şi ne la locul lor într-o poiană din pădure, sau într-o vâlcea de pe munte. Şi m-am gândit, greşit, că într-o zi o să am şi eu destui bani şi puteri supranaturale să îmi contruiesc şi eu o casă de aia.

...dar nu, eu nu o să am niciodată o casă atât de încântătoare, pentru că eu nu sunt arhitect!

Serios, 100% din casele văzute aparţin unor oameni de profesie arhitecţi care ....wait for it ...şi le-au construit singuri!

Adică dacă speram că vreodată o să pot contracta şi eu un nene, o tanti, un oarecare să-mi facă şi mie o casă frumoasă ...

Oamenii fac pentru ei, clar! şi când faci pentru tine dai mereu ce-i mai bun, evident!* deci ce şansă am eu? Zero!

E bine aşa când lumea te pune la locul tău, în băncuţa ta, în cutia ta de chibrituri din beton şi prefabricate, cu mobila ta cumpărată de la IKEA/Mobexpert sau moştenită de la foştii chiriaşi, din sectorul X, ai cod poştal!, te baţi pentru locul de parcare şi magazie, ai T+P+G+F+UM, AC, ai repartitoare şi apometre, plăteşti întreţinerea la o babă la care mereu miroase a varză şi a moarte** şi când deschizi fereastra te încântă ciripit de claxoane şi triluri de tramvaie ...

E bine!



*unless you're Jesus
**sau într-un uscător de la scara/etajul Ţ, unde administratorul ţine pe masă bibelouri vulgare cu tauri futând dansatoare de flamenco - da, m-a marcat!

jesus of suburbia

e ceea ce ascult acum în căşti. Nu are nici o legătură cu ce urmează să spun, aveam nevoie doar de un titlu.

(am întâlnit bloguri unde problema titlului era rezolvată în modul următor: era trecută data postului. Asta mie mi se pare o soluţie bizară, având în vedere că există şabloane care îţi afişează data postului automat şi atunci ce faci? Dacă vrei să scrii azi despre ieri? sau azi despre mâine?)

Deci da: am nişte colegi de câcat. Dar asta ştiam deja.

Mia de obicei nu-mi place să-mi spăl rufele în public.

Nu, o fac pe la spate, pe blogul ăsta de care ei nu ştiu şi evit astfel situaţiile jenante.

Desigur, dezavantajul este că ei nu vor afla niciodată cât de câcat sunt şi de aceea situaţia nu se va rezolva nicicum.

Şi atunci care mai este rostul acestui post? Păi să mă simt eu bine, desigur.

(Şi să evit munca. Spun asta pentru că iarăşi, cei care ar putea fi interesaţi de schimbarea acestei situaţii nu ştiu de şi nu citesc acest blog. Norocos mai sunt ...)

Eu de felul meu sunt o fire mai serioasă aşa.

Ştiu, având în vedere că râdeţi cu lacrimi numai după primele două cuvinte a orice scriu, vă vine greu să credeţi această afirmaţie dar aşa este!

La locul de muncă sunt adevărat profesionist care nu lasă emoţia umană să iasă la suprafaţă.

De fapt, nu lăsam. De ceva timp însă am lăsat garda jos. Sunt vesel, vorbesc cu ei, îi bag în seamă.

Şi ce concluzie trag dragii mei colegi? Că mie mi-e prea bine. Şi dacă mi-e prea bine nu prea muncesc.

De ce ar fi asta o problemă?

1) pentru că este fals şi

2) pentru că ei muncesc.

Ştiţi cum este: să moară şi capra vecinului.

Când am încercat să le explic că şi eu muncesc dar

a) sunt mai eficient şi de aceea termin mai rapid şi

b) nu-mi place să cer ajutorul, prefer să mă descurc singur

ei au concluzionat că ceea cu ce mă ocup eu este mai uşor decât ce trebuie să facă ei şi de aceea a) şi b) nu sunt demne de luat în seamă ca argumente valide.

Deci da: dacă munceşti prea bine, e de rău.

Dacă nu îi bâzâi la fiecare 5 minute plângându-te că munca e de câcat, e de rău.

Dacă nu îi deranjezi cu întrebări inutile al căror răspuns oricum nu îl ştiu şi pe care oricum îl găseşti pe google, e de rău.

Păi nu-şi merită soarta? Ce oameni de câcat domnule, ce oameni ...