You can't fire me, I quit!

....De fapt e ceva de genul "unfriend".

"Ceva de genul" pentru că nu este vorba doar de fațăCarte ci în general de situri de socializare.
Adică cum? Cum vine asta? Din nefericire pentru discursul meu este vorba de cazuri foarte specifice...

1. Mi se cere ( observați diateza pasivă!) prietenia
2. Nu văd motivul unei asemenea legături (nu, bunul simț sau obligația socială nu contează pentru mine)
3. Cer explicații
4. Mi se oferă 
  4.a. Le consider destul de bune
  4.b. Nu sunt oferite
5. Accept
  5.a. Convinsă de argumente
  5.b. Ig-fucking-noreeeeeee!

Deci da, mi s-a cerut prietenia, am acceptat pentru că persoana respectivă vroia foarte mult să fie prietenă cu mine și apoi.....

...și apoi văd că am 4 și nu 5 prieteni! De ce? Pentru că exact aceeași persoană și-a dat seama că nu vrea de fapt să fie prietenă cu mine (cazul feminin este folosit doar pentru acordul cu substantivul comun "persoană")
și într-o bună zi s-a trezit destul de curajoasă să-mi dea "unfriend".

Și adică și la urma urmei ...ce naiba???! Mă simt folosită, mă simt fraieră că am avut încredere în persoana respectivă, mă simt prost. De ce?

Știu că o iau personal but it's like primary school over again. Profesorul ascultă pe elevul X, elevul X este varză, profesorul îi pune 4 lui X, X se hlizește ca tembelul, eu mă simt prost pentru că X nu a fost în stare să își învețe lecția. Da, chiar așa este.

Am impresia că există un pool comun de bun simț și când cineva se face de câcat simțim cu toții repercusiunile. Așa cum sunt eu acum pot spune că asta este o prostie, o tâmpenie mai mare decât capul meu. Nu pentru că nu este adevărată ci pentru că informația nu este decodată corect. În mod  normal, într-o societate normală, comunitatea ar trebui să îl sancționeze pe X, pe the Friend happy moron, să-i dea peste bot și să îl așeze în banca lui. Să îi facă instructajul și să se asigure că a înțeles că ceea ce a făcut nu este bine  și că nu va mai face așa ceva...

Dar NU, societatea, comunitatea, eu ...nu suntem așa. Nu.

1) luăm totul prea personal
2) îi dăm dreptul la liberă exprimare (== comportament imbecil) pentru că. Pentru că.

Well, fuck you society, fuck you common sense rules. I just want to know why stupid people are stupid and why they  are allowed to be that way.

Why? Why did you unfriend me spamming happy-never talked to-ignored friend? Can't you see that I'm awesome???

reguli

Citeam acu câteva ore despre 10 reguli ale unui blog de succes. Nu contează că DZdN nu se vrea a fi un blog de succes, da' aşa, de chestie, m-am gândit să văd dacă prin prisma acestor 10 reguli DZ este sau nu o chestie interesantă.

Şi ce credeţi? Da, în procentaj covârşitor de 100%, DZdN nu respectă nici una din aceste reguli!

Prima regulă era: postaţi zilnic. Şi blogul ăsta se cheamă Doza Zilnică, da' numai zilnică nu e, deci am picat dinainte de a intra în concurs cum s-ar zice.

Eh, asta e. Unii mai mult, alţii mai puţin, unul chiar deloc...după posibilităţile fiecăruia.

Eu de exemplu, vreau să scriu. Dar nu am ce.

Până şi fotografia săptămânală ...am rămas fără baterie la aparatul foto şi nu pot copia pozele pe comp. Scuză de 2 lei, ştiu.

Ce am făcut în ultimele zile? Am căpătat o obsesie păguboasă pentru tetris şi makos.

Muncă? cine are nevoie de aşa ceva!?

De terminat

în ultimul timp Nătăfleţul este cam nesimţit. Dar el nu vrea să fie nesimţit (..şi nici nu are o melodie bună de pus!) şi totuşi..este!

Chestiunile este următoarele:
1) nesimţirea i-a intrat atât de adânc în sânge încât o face din reflex, natural? sau

2) este atât de inocent (ca să nu zic prost) încât nu îşi dă seama că a comis o nesimţire pentru că nesimţirea nu este de fapt o nesimţire?

Eu nu îi iau apărarea şi nici nu îl acuz dar parcă lumea e prea sensibilă domnule! Totul e privit ca o critică, ca o declaraţie de război. Nu mai există afirmaţie care să nu fie privită ca ofensivă!

Un lucru este rău doar atunci când cineva îi dă o conotaţie negativă şi începe să generalizeze în acea direcţie.

Un exemplu total aleator "eu sunt de la ţară". Unii oameni o folosesc ca scuză: eu sunt de la ţară, nu am avut aşa ceva, nu ştiu. Alţii, ca un inconvenient: tu eşti de la ţară, n-ai avut tu aşa ceva. Şi altora nu le pasă. Nu că nu le pasă în sensul de indiferenţă; nu le pasă pentru că ştiu că totul se echilibrează. Da, pe scale diferite, dar se echilibrează.

La fel şi cu adevărurile. Unele sunt spuse ca să rănească, altele ca pretext şi altele doar ca să constate.

Chestiunea nu se termină însă aici. Mingea ricoşează între doi pereţi. Prima parte e să spui ceva, a doua, evident, să o auzi.

Să presupunem că adevărul este spus fără intenţia de a face rău, chestiunea e: cum îşi dă seama ascultătorul care dintre cele trei a fost?

Dacă partenerul de dialog nu te place, e clar că o să o ia ca pe o critică. Dacă nu te place o să îl perceapă ca o încercare nereuşită de a te scuza. Şi dacă nu te place o să rămână rece în faţa sincerităţii tale.

Ceee? Am spus ceva greşit?

Uneori oamenii sunt atât de complicaţi şi de obositori, au tot felul de reguli, de protocoale. Meh.

Pas cu pas

În acest sfârşit de săptămână Nătăfleţul a fost Acasăăă!

Şi a fost foarte bine, deşi cam obositor.

Să începem săptămâna cu o felie de seriozitate:

un oraş mic te aduce cu picioarele pe pământ mai repede decât un oraş mare!