în ultimul timp

am observat un obicei urât la mine.

În timp ce merg, dacă aud paşi în urma mea, grăbesc ritmul ca nu cumva să mă întreacă cel ce vine din urmă.

Adică, ceva de genul de-abia mă târâi, casc gura, fac teste să văd dacă pot merge cu ochii închişi, încerc să intru în contact cu delfinul primordial din mine şi să îmi odihnesc câte o emisferă a creierului pe rând, merg în zig-zag ferindu-mi paşii de canioane şanturi, munţi din grămezi de nisip şi ramuri duşmane dintr-o lume liliputană ...dar când aud zgomot arcuiesc spatele, fac pasul mare şi intru în modul competitiv.

Aş zice că e orgoliu, că nu vreau să fiu întrecut, dar nu pot să zic că în mod conştient, dacă stau să analizez, îmi pasă. O fac mai degrabă instinctiv. Aşa de instinctiv că mă uimesc şi pe mine.

Nu sunt minunat şi etern fascinant?

Pas cu pas

În acest sfârşit de săptămână Nătăfleţul a fost Acasăăă!

Şi a fost foarte bine, deşi cam obositor.

Să începem săptămâna cu o felie de seriozitate:

un oraş mic te aduce cu picioarele pe pământ mai repede decât un oraş mare!