Eeeee! Şi-a dat Nemulţumitul demisia şi astăzi a fost ultima sa zi la Circ!
Chiar dacă se subînţelege, e nevoie să spun că se încheie un alt capitol din viaţa acestui blog, la fel ca şi cel despre Nesuferit sau cel despre viaţă cu metroul...
Mă simt nostalgic aşa oleacă. Oleacă.
Se afișează postările cu eticheta demisie. Afișați toate postările

We're A Happy Familiy
Uneori când mă simt neinspirat pentru alegerea titlului unui post (în afară de impulsivele asasd, qweqwe, 5993434sdfer vreau să spun) ţin cursorul peste fereastra de winamp şi aleg ca titul numele melodiei care rulează.
Acum, mai mult sau mai puţin ironic, este Ramones – We're A Happy Familiy. E ironic pentru că tocmai asta nu suntem. De fapt nu ştiu dacă am fost vreodată, dar ce vreau să spun e că acum nu mai suntem ceea ce am fost.
Unde vreau să ajung este: încă o demisie. A doua pe săptămăna aceasta şi cu cea din postul despre Nemulţumit, a treia din această lună.
Sincer, nu ştiu cum mă face să mă simt această veste. Cred că cel mai uşor îmi vine să spun că mă simt plin de întrebări, poate chiar de îndoieli.
Lăsând la o parte sentimentalismele - nu ţin la nici unul dintre colegi îndeajuns încăt să mă afecteze sufleteşte - mă simt trist. Confuz. Puţin furios şi puţin agasat.
Am impresia că se aşteaptă o reacţie din partea mea. De ce? Nu ştiu. De către cine? Nu ştiu. Care? Nu ştiu.
Am aflat (o parte) din motivele pentru care pleacă ceilalţi. Cred că au spus adevărul, chiar dacă nu în întregime, deci poate nu am văzut întreagul tablou, şi sincer nu simt nimic decât simpatie, nu empatie. Adică da, au dreptate, sunt îndreptăţiţi să plece, dar eu nu ştiu dacă ar trebui să simt la fel. Pentru că nu simt. Şi mă întreb dacă sunt cumva...nesimţit?
Şi mă roade. Mă enervează. E ca o beşică. Ce o să faci? Îţi scoţi pantoful acolo, în mijlocul străzii, şi continui desculţ sau rabzi până ajungi acasă?
La un moment dat devii imun la durere. Niciodată nu am aflat dacă cedează piciorul sau pantoful. Vorba umblă că pantoful s-ar lărgi, dar dacă cumva ...?

E complicat
Nu înţeleg psihologia Nemulţumitului.
Ieri, un alt coleg de cuşcă şi-a dat demisia. Brusc, Nemulţumitul a devenit prietenul lui.
1) nu înţeleg de ce îl bucură situaţia de câcat în care este Compania. Să înţeleg că dacă vasul se scufundă, el nu este afectat?
2) nu înţeleg his PR management. Tot timpul te tratează ca pe un câcat, un prost, un orb care e prea îndobitocit pentru că munceşte în continuare în Companie şi nu se plânge 100% din timp, daaaar brusc după ce ţi-ai dat demisia eşti cea mai tare persoană din Univers!1!!
Deci ori omul ăsta este prost, ori are o gândire care mă depăşeşte.
Să presupunem că el nu e afectat de soarta Companiei. Dacă brusc Circul se hotărăşte să strângă cortul şi să se mute în alt oraş el are un plan de rezervă, nu? Da, să presupunem şi asta. Şi atunci de ce se auto mutilează psihic venind zilnic în acest loc pe care îl urăşte atât de mult? Eu înţeleg că el vrea să facă rău Companiei, dar nu vede că îşi face şi lui rău? De ce se complace în această situaţie, de ce prelungeşte agonia la nesfârşit?
Este un laş. Deşi înjură constant Compania şi i se pare că e foarte deosebit pentru că face asta, după atâta timp de tăvălire în nemulţumire ca porcul în noroi, nu are curajul să renunţe, să îţi dea demisia.
Majoritatea celor care şi-au dat demisia până acum au făcut-o elegant, în linişte, fără să dea prea multe de bănuit. Cei mai mulţi au avut parte de discuţia obligatorie cu conducerea, unde şi-au exprimat nemulţumirile şi am impresia că tocmai asta a fost picătura care a umplut paharul. Păreau oameni dispuşi să facă multe compromisuri dacă vedeau o fărâmă de reciprocitate din partea Companiei.
Sunt convins că şi Nemulţumitul a făcut asta, deşi probabil într-o manieră mai puţin diplomată, dar se pare că lui i-a lipsit acea picătură de integritate care îţi semnalează când să renunţi dacă vrei să mai rămâi curat.
NU, el s-a aruncat cu toată puterea în balta de mizerii.
...şi de aceea îmi displac foarte foarte mult anumite tipologii.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)