Nu înţeleg psihologia Nemulţumitului.
Ieri, un alt coleg de cuşcă şi-a dat demisia. Brusc, Nemulţumitul a devenit prietenul lui.
1) nu înţeleg de ce îl bucură situaţia de câcat în care este Compania. Să înţeleg că dacă vasul se scufundă, el nu este afectat?
2) nu înţeleg his PR management. Tot timpul te tratează ca pe un câcat, un prost, un orb care e prea îndobitocit pentru că munceşte în continuare în Companie şi nu se plânge 100% din timp, daaaar brusc după ce ţi-ai dat demisia eşti cea mai tare persoană din Univers!1!!
Deci ori omul ăsta este prost, ori are o gândire care mă depăşeşte.
Să presupunem că el nu e afectat de soarta Companiei. Dacă brusc Circul se hotărăşte să strângă cortul şi să se mute în alt oraş el are un plan de rezervă, nu? Da, să presupunem şi asta. Şi atunci de ce se auto mutilează psihic venind zilnic în acest loc pe care îl urăşte atât de mult? Eu înţeleg că el vrea să facă rău Companiei, dar nu vede că îşi face şi lui rău? De ce se complace în această situaţie, de ce prelungeşte agonia la nesfârşit?
Este un laş. Deşi înjură constant Compania şi i se pare că e foarte deosebit pentru că face asta, după atâta timp de tăvălire în nemulţumire ca porcul în noroi, nu are curajul să renunţe, să îţi dea demisia.
Majoritatea celor care şi-au dat demisia până acum au făcut-o elegant, în linişte, fără să dea prea multe de bănuit. Cei mai mulţi au avut parte de discuţia obligatorie cu conducerea, unde şi-au exprimat nemulţumirile şi am impresia că tocmai asta a fost picătura care a umplut paharul. Păreau oameni dispuşi să facă multe compromisuri dacă vedeau o fărâmă de reciprocitate din partea Companiei.
Sunt convins că şi Nemulţumitul a făcut asta, deşi probabil într-o manieră mai puţin diplomată, dar se pare că lui i-a lipsit acea picătură de integritate care îţi semnalează când să renunţi dacă vrei să mai rămâi curat.
NU, el s-a aruncat cu toată puterea în balta de mizerii.
...şi de aceea îmi displac foarte foarte mult anumite tipologii.
