simțăminte de artist

De ceva timp mă obsedează un gard.

E un gard simplu, din scânduri ascuțite.

Îl desenez încet, scândură cu scăndură, fibră cu fibră.
Mă veselesc încercând să găsesc noduri și noi modalități de a le ocoli, ca și cum eu sunt scândura și nodul e o rană pe corpul meu.
Mă bucur să stau lângă un copac și mă gândesc la zilele când eram și eu unul.
Cresc încercând să prind tot soiul de umbre de la un Soare invizibil, ce nu a mai avut loc pe hârtie.

Și cum cresc așa, mă simt tare gospodar! Da' gospodar rău! de mi se umflă plămânii de mândrie și rânjesc frecându-mi palmele de bucurie. Așa, în singurătate.

Unii ar zice că nu esti om dacă nu ai plantat niciodată un copac. Eu zic că nu ești urs dacă nu ai făcut niciodată un gard.

Chiar și pe hârtie.

Cu ce este pavat drumul

...în orice direcţie te-ai duce, parcă cu bune intenţii, dar stabilirea unui standard pentru bunătatea unei intenţii nu ştiu în sarcina cui cade.

Oricum ar fi, hai să vă spun cu ce se amăgeşte Nătăfleţul în fiecare dimineaţă şi ce-i alimentează lui speranţele că nu va ajunge la Sud de Rai.

Pe scurt: la metrou se găsesc în fiecare zi, în orice moment al zilei, un număr X de persoane care împart fluturaşi, pliante. Majoritatea celor ce folosesc metroul reuşesc să îi ignore cu succes şi trec indiferenţi pe lângă mâna întisă, de parcă ar cere nu ar da.

Ei bine, nu Nătăfleţul! El adună cu o faţă zâmbitoare toate pliantele oferite, se uită cu interes pe ele şi le bagă în buzunar sau în geanta (nu! nu le aruncă la primul coş de gunoi!), fericit că a putut ajuta pe cineva să-şi facă treaba.

Spuneţi şi voi: nu e prostanac acest Nătăfleţ?