S-a întâmplat ca Nătăfleţul să fie asaltat de ceea ce a devenit în ultimul timp norma pentru masculul de România:
burta şi poşeta!
Nu, nu este vorba de muncitori cu burtă, ţigani cu burtă, pensionari cu burtă, ţopârlani cu burtă.
Este masculul de vreo 30 de ani, însurat, cu un loc de muncă decent care poate chiar îl face să se considere puţin superior claselor amintite mai sus.
Îmbrăcat cu haine de poliester, sport, călătoreşte cu metroul pentru că are rate de plătit şi nu îşi permite să dea banii pe benzină pentru a veni cu maşina personală la serviciu.
Nu stă niciodată jos, doar în picioare, uşor crăcănat - speră el că astfel îşi pune în evidenţă fizicul de invidiat: burta?
Spre deosebire de muncitorii cu burtă, ţiganii cu burtă, pensionarii cu burtă, accesoriul său nu este sacoşa ci poşeta.
Da, ştim că ei speră ca aceasta să fie clasificată drept geantă sport, dar nu, nu este o geantă sport! este o poşetă! Cum altfel am putea defini ceva nu mai mare de un caiet de şcoler, din muşama, cu multe buzunărele şi compartimente, purtată pe după gât?
Acesta - poşeta - poate ascunde în străfundurile ei
- unul, două, trei... telefoane mobile, unul mai avansat tehnologic decât altul şi de preferat în reţele diferite,
- un pachet cu ţigări şi bricheta aferentă,
- portofelul,
- o cameră foto pentru că nu se ştie când simţul artistic îi va fi gâdilat şi atunci camera de la telefonul mobil nu este de ajuns,
- poate şi o brânzoaică ...
- [vă rugăm completaţi dacă sunteţi în cunoştinţă de cauză]
Poşeta, nefiind geantă sport, are cureaua destul de scurtă - de aceea nu intră nici în categoria geantă de poştaş, un accesoriu de altfel acceptat la bărbaţi.
Acuma: scurtimea curelei corelată cu dimensiunea generoasă a pântecului face ca receptaculul poşetei să troneze fix pe burduhan, împreună creând un organism simbiotic, cunoscut ca ...
burtopoşeta.
Aş vrea să închei aici, pentru că am spus cam tot ce aveam de spus despre acest specimen - nu voi menţiona calităţile oratoriceşti ale personajului şi nici alte modalităţi de utilizare a burtopoşetei, doar că mă roade amintirea din copilărie a Mămichii care era supărată de fiecare dată când Tata îi dădea pantalonii la spălat cu buzunarele pline de nimicuri şi ea oricum le scotea conştiincioasă şi clădea un morman de chestiuni mărunte care, după schimbarea garderobei, ajungeau iarăşi în posesia proprietarului şi a buzunarelor sale.
Ce s-a întâmplat cu
buzunarul?
De ce nu mai este el suficient unui bărbat să-şi care obiectele necesare?
Unde este problema? În buzunar sau în bărbatul modern?
