Ziua 5, oh ziua 5...
Ziua 5 o fost bunicică așa. Încă nu m-am obișnuit cu faptul că nu trebuie să fac nimic...
Dimineața o fost bună: am pictat, m-am internautizat, am mai ordonat un sertar*, totul bun și frumos!
Chiar la un moment dat, din prea mult zel, am hotărât chiar să ies din casă, să iau vopseluri, pensule și bilete la un concert. Uai, câta treabă!
După care a venit prânzul: delicios el în sine, dar cu o mare dezumflare figurativă.
Cândva între momentul în care îmi savuram omleta cu ciuperci și momentul în care plănuisem să ies afară, mi-am dat seama că de fapt e prea mare efortul și că soarele arde prea tare la ora aceea și că de fapt mai mult aș vrea să stau în casă și să pictez cele 3 ouă golite de conținut ce au servit ca bază pentru omletă. Și așa am și făcut!
Că doar nu am fișă de pontaj, nu?
Doar că pe la vreo juma de oră, o oră după ce am terminat de spoit ouăle, m-a apucat așa un sentiment de vină și de inutilitate, de parcă nu am realizat nimic ziua asta și mă simțeam ca o lepră că nu m-am ținut de "program".
În consecință m-am apucat de făcut curățenie prin toată casa** urmată de pregătirea cinei - 2 feluri! de-a dreptul decadent, ca să simt și eu că am un rost pe lumea asta.
Concluzia: periculos sentimentul ăsta de inutilitate. Trebuie să ne debarasăm de el, altfel nu vom ajunge niciodată boemi în sensul adevărat al cuvântului.
*(dacă vă întrebați cât mai poate ține scuza cu ordonat 1 sertar = muncă, să știți că sunt doar 4 sertare din care 2 erau deja aranjate)
** (și am reușit totul sans la cuisine)
