simt că Septembrie trece pe lângă mine şi eu nu mă bucur de el. Adică, e luna mea, e prima lună de Toamnă, e Septembrie! Aaaaaaaah! îmi vine să urlu.

O să mă trezesc ca în fiecare an în Octombrie şi o să gândesc, ah, ce bine e! păcat că nu mi-a dat prin cap mai devreme să mă bucur de toamna cu soare (în Noiembrie e toamnă cu ploaie) dar...când? Cum? 

În oraşul ăsta de câcat nu ai unde să te bucuri de natură, nu ai cum să scapi de oraş dar să rămâi în oraş.

Sfărşitul ăsta de săptămână am ieşit pe străzile mai mult sau mai puţin pustii şi mi-am tărâit picioarele prin cele câteva frunze îngălbenite, dar firmiturile de caca de câine de pe trotuare mi-au tăiat avântul în secunda doi.

Cele câteva parcuri care pot fi numite parcuri fojgăie de lume şi de ciment.

Nu am cum şi nu am când să plec mai departe. Trenurile sunt puse la ore imposibile şi durează prea mult ca să mai faci şi altceva decât călătoria.

vreau...să...