Uneori când mă simt neinspirat pentru alegerea titlului unui post (în afară de impulsivele asasd, qweqwe, 5993434sdfer vreau să spun) ţin cursorul peste fereastra de winamp şi aleg ca titul numele melodiei care rulează.
Acum, mai mult sau mai puţin ironic, este Ramones – We're A Happy Familiy. E ironic pentru că tocmai asta nu suntem. De fapt nu ştiu dacă am fost vreodată, dar ce vreau să spun e că acum nu mai suntem ceea ce am fost.
Unde vreau să ajung este: încă o demisie. A doua pe săptămăna aceasta şi cu cea din postul despre Nemulţumit, a treia din această lună.
Sincer, nu ştiu cum mă face să mă simt această veste. Cred că cel mai uşor îmi vine să spun că mă simt plin de întrebări, poate chiar de îndoieli.
Lăsând la o parte sentimentalismele - nu ţin la nici unul dintre colegi îndeajuns încăt să mă afecteze sufleteşte - mă simt trist. Confuz. Puţin furios şi puţin agasat.
Am impresia că se aşteaptă o reacţie din partea mea. De ce? Nu ştiu. De către cine? Nu ştiu. Care? Nu ştiu.
Am aflat (o parte) din motivele pentru care pleacă ceilalţi. Cred că au spus adevărul, chiar dacă nu în întregime, deci poate nu am văzut întreagul tablou, şi sincer nu simt nimic decât simpatie, nu empatie. Adică da, au dreptate, sunt îndreptăţiţi să plece, dar eu nu ştiu dacă ar trebui să simt la fel. Pentru că nu simt. Şi mă întreb dacă sunt cumva...nesimţit?
Şi mă roade. Mă enervează. E ca o beşică. Ce o să faci? Îţi scoţi pantoful acolo, în mijlocul străzii, şi continui desculţ sau rabzi până ajungi acasă?
La un moment dat devii imun la durere. Niciodată nu am aflat dacă cedează piciorul sau pantoful. Vorba umblă că pantoful s-ar lărgi, dar dacă cumva ...?
