De ceva timp mă obsedează un gard.
E un gard simplu, din scânduri ascuțite.
Îl desenez încet, scândură cu scăndură, fibră cu fibră.
Mă veselesc încercând să găsesc noduri și noi modalități de a le ocoli, ca și cum eu sunt scândura și nodul e o rană pe corpul meu.
Mă bucur să stau lângă un copac și mă gândesc la zilele când eram și eu unul.
Cresc încercând să prind tot soiul de umbre de la un Soare invizibil, ce nu a mai avut loc pe hârtie.
Și cum cresc așa, mă simt tare gospodar! Da' gospodar rău! de mi se umflă plămânii de mândrie și rânjesc frecându-mi palmele de bucurie. Așa, în singurătate.
Unii ar zice că nu esti om dacă nu ai plantat niciodată un copac. Eu zic că nu ești urs dacă nu ai făcut niciodată un gard.
Chiar și pe hârtie.
