De dimineaţă, când am ajuns la muncă, un porumbel călător mă aştepta cu o epistolă de la şeful meu.
În principiu şi pe scurt mă anunţa că munca mea este de câcat*.
Soarele s-a întunecat, păsările şi-au încetat ciripitul vesel, lumea întreagă s-a oprit din respirat şi Universul s-a făcut că are treabă în altă parte.
Inima mi s-a crăpat puţin, puţin mai mult şi în secunda doi, pe jos erau numai cioburi.
Pe la ochi a început să mă furnice ceva şi un ghem mare de emoţie şi Nutella pe pâine (= micul dejun) s-a ridicat tocmai din stomac până în gât.
Creierul s-a blocat într-un ciclu infinit de procesare a simplei întrebări De ce?
Pentru că ţineţi la mine şi mă adoraţi, vreau să vă rog să îl urâţi cu tot sufletul pe şeful meu cel rău şi să îi doriţi să calce într-un caca de câine înainte de următoarea întâlnire importantă.
Ah, şi să vă pară rău pentru mine. Măcar 3 secunde. Mulţumesc.
Vă iubesc pe toţi (trei).
* Dacă îl întrebaţi pe Poznaş, care a fost destinatarul direct şi instant al smiorcăielilor mele, nu este deloc aşa şi eu doar exagerez, am doar o afinitate pentru lucrurile teatrale şi pentru exagerări. Ceea ce, evident, este o mare minciună, eu alegând profesia de clown tocmai pentru metodica şi rigurozitatea şi lipsa oricărei fărâme de emoţie necesare exercitării ei.
P.S. dacă chiar îi pasă cuiva, nu avea dreptate decât cu o singură chestie din şase enumerate, care oricum e discutabilă. Jegul!
