Tot o văd cu colţul ochiului, dar când mă întorc nu e acolo. O chemă Frustrare şi mă bântuie de ceva timp.
Ştiţi cum sunt larvele acelea de cărăbuş, grase şi zemoase, dormitând adânc în pământ, şi uneori un copil mai curios aşa scurmă fără treabă şi dă peste ea, peste larvă, ŞI pe lângă faptul că îi strică culcuşul mai începe să o şi împungă cu un băţ, că ce naiba ...?
Cam aşa şi eu.
Cauza este fără îndoială rotaţia de personal din cadrul Companiei. Dar pe lângă asta şi faptul că realizez că eu nu mă duc nicăieri. Că nu am direcţie. Că nu am aşteptări.
E ca şi cum ai fi în gară, e agitaţie, trenurile sunt gata de plecare, peronul forfoteşte de lume ..şi după ce trenurile au plecat eşti singurul rămas pe peron. Singurul fără bilet. E al dracului de deprimant!
Eu de ce nu pot? Dar mai ales: de ce nu vreau? Că dacă aş vrea poate aş încerca şi aş putea ...dar aşa ...
