Vreau să stau şi să mă uit în gol fără să ma gândesc la nimic.
Vreau să mă trezesc dimineaţa fără să urăsc ziua ce nici măcar nu am apucat să o trăiesc.
Vreau înapoi darul meu de a abera, de a vorbi fără rost şi fără griji.
Îi urăsc pe cei ce spun că sunt fericiţi la muncă. (Şi ca o paranteză, îi urăsc pe dăştepţii ăia care declară sus şi tare chestii de genul Îi urăsc pe cei ce urăsc (I hate haters). Da' mă lăşi?)
Îi urăsc pe cârnaţii care se cred superiori în gândire şi atitudine, de genul: Noi ar trebui să muncim câte 2 ani şi după aia să facem pauză 6 luni.
Serios Sherlock? Nu, zău: serios? Ai citit multe cărţi de auto-cunoaştere, self-training şi alte vrăjeli ca să ajungi la concluzia asta?
Puteam şi eu să îţi zic asta, dar aş fi etichetat ca leneş.
Dar tuuu cârnatule, tu eşti special. Probabil eşti una din persoanele alea care nici nu au nevoie de pauză, nu se simt epuizaţi psihic, dar ai citit că este la modă să fii terminat de muncă şi de ce să nu urmezi tendinţele?
Nu ştiu de ce nu pot pleca pur şi simplu. De ce nu las totul baltă ... Doar nu am nevastă, nu am copil, nu am casă, nu am maşină, nu am rate.
Şi da, am păstrat asta la urmă: nu datorez nimănui nimic.
Nici măcar mie, oricum tot ce-mi doream pentru mine când eram mic e mult prea departe ca să poată fi vreodată atins, aşa că orice aş face nu o să strivesc visele nici unui Nătăfleţ pueril.
Şi dacă plec...unde să mă duc? Ce să fac? Eu nu sunt genul turist. Mie nu-mi place să stau să bifez chestii dintr-un ghid. Eu vreau să stau şi să savurez viaţa oraşului, a comunităţii. Să stau leneş la o cafea, să casc gura pe stradă, să mă odihnesc pe o bancă într-un parc, să mă îngrămadesc la metrou, să mă bucur de un traseu de tramvai pentru că trece exact pe unde trebuie şi mai are şi frecvenţa bună, să am băruleţe şi restaurante numai ale mele şi complici necunoscuţi cu care să schimb zâmbete şi priviri superioare.
..dar după aia mă uit cât am de muncă şi-mi dau seama că nu îmi permit să pierd timpul scriind şi îmi trece.
