în ultimul timp Nătăfleţul este cam nesimţit. Dar el nu vrea să fie nesimţit (..şi nici nu are o melodie bună de pus!) şi totuşi..este!
Chestiunile este următoarele:
1) nesimţirea i-a intrat atât de adânc în sânge încât o face din reflex, natural? sau
2) este atât de inocent (ca să nu zic prost) încât nu îşi dă seama că a comis o nesimţire pentru că nesimţirea nu este de fapt o nesimţire?
Eu nu îi iau apărarea şi nici nu îl acuz dar parcă lumea e prea sensibilă domnule! Totul e privit ca o critică, ca o declaraţie de război. Nu mai există afirmaţie care să nu fie privită ca ofensivă!
Un lucru este rău doar atunci când cineva îi dă o conotaţie negativă şi începe să generalizeze în acea direcţie.
Un exemplu total aleator "eu sunt de la ţară". Unii oameni o folosesc ca scuză: eu sunt de la ţară, nu am avut aşa ceva, nu ştiu. Alţii, ca un inconvenient: tu eşti de la ţară, n-ai avut tu aşa ceva. Şi altora nu le pasă. Nu că nu le pasă în sensul de indiferenţă; nu le pasă pentru că ştiu că totul se echilibrează. Da, pe scale diferite, dar se echilibrează.
La fel şi cu adevărurile. Unele sunt spuse ca să rănească, altele ca pretext şi altele doar ca să constate.
Chestiunea nu se termină însă aici. Mingea ricoşează între doi pereţi. Prima parte e să spui ceva, a doua, evident, să o auzi.
Să presupunem că adevărul este spus fără intenţia de a face rău, chestiunea e: cum îşi dă seama ascultătorul care dintre cele trei a fost?
Dacă partenerul de dialog nu te place, e clar că o să o ia ca pe o critică. Dacă nu te place o să îl perceapă ca o încercare nereuşită de a te scuza. Şi dacă nu te place o să rămână rece în faţa sincerităţii tale.
Ceee? Am spus ceva greşit?
Uneori oamenii sunt atât de complicaţi şi de obositori, au tot felul de reguli, de protocoale. Meh.
